Azi a fost cea mai lunga noapte din an in emisfera nordica. Probabil creierii mei stiau asta, pentru ca aseara pe la 8 picam de somn, si azi dimineata la 6 cand a sunat ceasul regretam ca nu am cumparat o sabie ninja de pe undeva sa-l fac arsice.
E frumos asa, cu program de la 7 la 3,5. Ajung acasa si inca mai e deschis pe cate undeva. Mai am timp sa fac chestii. De exemplu cumparaturi. Da, iar am fost la cumparaturi. Nu mai aveam ceva, nu mai stiu ce, ca n-am cumparat. O sa aflu cand am nevoie. Dar am gasit pastile dintr-alea de sare de baie albastru azur cum avea mama cand eram mici. Acelasi miros. Se cheama "Melisse" mirosul. Adica de la floare cred ca vine.
Eh, mai e oleaca si vine anul nou. Si comentand asa, cu sotul mei (pentru cine nu stie, sotul mei sunt membrii trupei Patru Betze) mi-am dat seama ca sunt mai inteleapta muuuuuult dupa o bere buna.
Pai de ce? Pai mereu am crezut ca ziua de anul nou e doar o zi ca oricare alta, dar niciodata n-am reusit s-o spun atat de frumos. Ia fiti atenti:
"Si ultima zi din an, si prima din anul urmator sunt doar niste zile normale. Pentru creieri obisnuiti poate inseamna un motiv sa se minta ca cu acea ocazie vor face ceva cu viata lor. Pentru cei care inteleg un adevar atat de banal inseamna doar o zi in plus in care sa puna umarul sa-si realizeze visurile."
Am I smart or what?
joi, 22 decembrie 2011
marți, 20 decembrie 2011
Ateism
Azi a nins ca-n povesti. Orasul e undeva asa, in niste munti, si sunt multi brazi, si padure in jur, si mori de-alea de vant cu 3 manutze, si casute albe cu capriori (cred ca asa le zice barnelor alora) vopsiti maron inchis...e frumos.
Am o camera la camin de ma plictisesc din dormitor pana in sufragerie. Asta ca finca niciodata n-am avut atata casa numai pentru mine. Ditamai bucataria, motiv pentru care probabil la anul in primavara voi avea circa 170 de kilograme. Am trantit azi o varza cu rata de numa'! Bine, pana am crezut ca am inchis aragazul. Acum e varza cu rata afumata. Buna, totusi.
Am in spatele caminului ditamai complexul comercial. Unde am gasit MICI! Da, mici. Congelati, dar mici. Au si spuma de baie. Nu micii, supermarketul. De unde deduc ca in orasul asta casele au cada. Pana si camera mea are ditamai cadoiul, in care daca nu sunt atenta ma pravalesc cu mecla-n submersie.
Tot acolo, in supermarket, adica, am gasit si un salon de coafura al unei romance. In sfarsit ma tund. De cand am venit aici n-am avut curaj sa ma tund, ca ma uit la femei pe strada si ma apuca amocul. Dar cred ca am mai scris asta. Bine ca macar nu ma prinde anul nou cu varfurile despicate. La par, zic. Ca limba...
Apropo de limba ascutita. Ca acu' ma aprind. Mai oameni buni, credinciosi intr-ale celor sfinte si tainelor preamaritului, ce-aveti mai fratilor cu noi, ateii? De ce ne negati mai oameni buni existenta? De unde v-a intrat voua in cap ca nu exista atei? Cand am verificat ultima data aveam chiar si buletin. Si, mai mult decat atat, stiam mult mai bine decat cei din jur in ce (nu) cred.
Cred ca daca-l prind pe tampitul care-a scos-o prima data il fac sa-si inghita capul. Mai cospeciatilor (da, la Homo SAPIENS ma refer), daca pe voi nu va duce sa vedeti lumea si cu alti ochi decat ai vostri, asta inseamna musai ca nu exista si alti ochi?
Pai mai baieti, (si fete), mai oameni buni, chiar credeti ca suntem atat de maximum de retardati, idioti, supremul cretinului, incat sa credem in "sufletul" nostru in existenta unei pedepse maxime, absolute si vesnice pentru necredinta sau afirmarea ei, si totusi sa spunem nonsalanti "nu exista dumnezeu"?.
A, si sa nu o aud pe-aia cu: "trebuie sa crezi in ceva!" Pan-aici! Nu, nu TREBUIE sa cred in ceva. Mai exista si alte variante, si daca v-ati scoate capul din fund, poate ati putea deschide ochii sa vedeti si varianta B: se poate sa nu crezi in nimic. Va jur! Aveti cuvantul meu de onoare! Jur pe rosu! Pe cuvant de pionier...etc.
Vorba lui Homer (Simpson): GEBUS!
Am o camera la camin de ma plictisesc din dormitor pana in sufragerie. Asta ca finca niciodata n-am avut atata casa numai pentru mine. Ditamai bucataria, motiv pentru care probabil la anul in primavara voi avea circa 170 de kilograme. Am trantit azi o varza cu rata de numa'! Bine, pana am crezut ca am inchis aragazul. Acum e varza cu rata afumata. Buna, totusi.
Am in spatele caminului ditamai complexul comercial. Unde am gasit MICI! Da, mici. Congelati, dar mici. Au si spuma de baie. Nu micii, supermarketul. De unde deduc ca in orasul asta casele au cada. Pana si camera mea are ditamai cadoiul, in care daca nu sunt atenta ma pravalesc cu mecla-n submersie.
Tot acolo, in supermarket, adica, am gasit si un salon de coafura al unei romance. In sfarsit ma tund. De cand am venit aici n-am avut curaj sa ma tund, ca ma uit la femei pe strada si ma apuca amocul. Dar cred ca am mai scris asta. Bine ca macar nu ma prinde anul nou cu varfurile despicate. La par, zic. Ca limba...
Apropo de limba ascutita. Ca acu' ma aprind. Mai oameni buni, credinciosi intr-ale celor sfinte si tainelor preamaritului, ce-aveti mai fratilor cu noi, ateii? De ce ne negati mai oameni buni existenta? De unde v-a intrat voua in cap ca nu exista atei? Cand am verificat ultima data aveam chiar si buletin. Si, mai mult decat atat, stiam mult mai bine decat cei din jur in ce (nu) cred.
Cred ca daca-l prind pe tampitul care-a scos-o prima data il fac sa-si inghita capul. Mai cospeciatilor (da, la Homo SAPIENS ma refer), daca pe voi nu va duce sa vedeti lumea si cu alti ochi decat ai vostri, asta inseamna musai ca nu exista si alti ochi?
Pai mai baieti, (si fete), mai oameni buni, chiar credeti ca suntem atat de maximum de retardati, idioti, supremul cretinului, incat sa credem in "sufletul" nostru in existenta unei pedepse maxime, absolute si vesnice pentru necredinta sau afirmarea ei, si totusi sa spunem nonsalanti "nu exista dumnezeu"?.
A, si sa nu o aud pe-aia cu: "trebuie sa crezi in ceva!" Pan-aici! Nu, nu TREBUIE sa cred in ceva. Mai exista si alte variante, si daca v-ati scoate capul din fund, poate ati putea deschide ochii sa vedeti si varianta B: se poate sa nu crezi in nimic. Va jur! Aveti cuvantul meu de onoare! Jur pe rosu! Pe cuvant de pionier...etc.
Vorba lui Homer (Simpson): GEBUS!
marți, 13 decembrie 2011
Punct. Si de la capat.
Oscar Wilde zicea ca exista un singur lucru mai rau decat sa fii vorbit de rau: sa nu se vorbeasca deloc despre tine.
De aceea m-am gandit sa dedic un articol celor care si-au petrecut ore intregi din viata mancandu-ma de posteriorul meu gingas. Stiu ca in felul asta va acord importanta, dar o meritati.
Va multumesc, asadar, sincer tuturor celor care mi-ati zis ca sunt un mare zero, ca sunt o frustrata si ca tot ce fac, fac ca sa epatez. Fiecare pas in lateral cand ma feream de muscaturile voastre a fost o deschidere de noi perspective.
Am fost tentata la inceput sa explic. Am incercat sa va fac sa vedeti lucrurile ca mine, e o perspectiva frumoasa. Sa iti traiesti viata ca sa inveti, sa experimentezi si sa te dezvolti fara ca banii si cariera cu orice pret sa fie singurele scopuri in viata trebuie sa fie pentru unii dintre voi o mare prostie. Un prag insurmontabil al intelegerii.
Sa iti duci viata fara sa te intereseze mai mult ce fac altii decat ce faci tu poate fi chiar o solutie de time management cu randament, aveti cuvantul meu.
Hai sa va impartasesc un secret: nici eu nu va inteleg pe voi, deci suntem chit.
Dar am inteles ca exista minti care nu pot cuprinde si alte nevoi sau motivatii decat banii, sau ambitia, sau invidia, sau razbunarea, si mie mi-e de ajuns. Si promit ca nu voi mai incerca sa va ajut sa ma intelegeti si voi pe mine. Am realizat ca e imposibil.
Va dedic asadar realizarile ultimelor 12 luni din viata mea:
* Am calatorit pe o distanta echivalenta cu ocolul Pamantului pe la Ecuator de 1,5 ori.
* Am ajuns la capatul lumii, pe motocicleta
* Am facut cursul de pilotaj avioane ultrausoare
* M-am alaturat unei trupe cu care am avut si ceva concerte (chiar reusite :P )
* Am realizat impreuna cu Discovery un documentar despre mine
* Am realizat cateva interviuri de presa si televizate despre mine (si realizarile mele "nule")
* Am facut o miscare radicala cu viata mea profesionala si am renuntat la o functie de conducere in cea mai mare firma de generice din tara, a doua din lume, ca sa o iau de la zero cu rezidentiatul, in alta tara, intr-o limba pe care nu o cunosteam.
Da, toate actiunile mele denota frustrare si incapacitatea de a face ceva cu viata mea, intr-adevar.
Dar, nu va impacientati! Nu voi continua in ritmul asta. La anul am decis sa iau o pauza.
Cum ziceam...punct.
Si de la capat.
De aceea m-am gandit sa dedic un articol celor care si-au petrecut ore intregi din viata mancandu-ma de posteriorul meu gingas. Stiu ca in felul asta va acord importanta, dar o meritati.
Va multumesc, asadar, sincer tuturor celor care mi-ati zis ca sunt un mare zero, ca sunt o frustrata si ca tot ce fac, fac ca sa epatez. Fiecare pas in lateral cand ma feream de muscaturile voastre a fost o deschidere de noi perspective.
Am fost tentata la inceput sa explic. Am incercat sa va fac sa vedeti lucrurile ca mine, e o perspectiva frumoasa. Sa iti traiesti viata ca sa inveti, sa experimentezi si sa te dezvolti fara ca banii si cariera cu orice pret sa fie singurele scopuri in viata trebuie sa fie pentru unii dintre voi o mare prostie. Un prag insurmontabil al intelegerii.
Sa iti duci viata fara sa te intereseze mai mult ce fac altii decat ce faci tu poate fi chiar o solutie de time management cu randament, aveti cuvantul meu.
Hai sa va impartasesc un secret: nici eu nu va inteleg pe voi, deci suntem chit.
Dar am inteles ca exista minti care nu pot cuprinde si alte nevoi sau motivatii decat banii, sau ambitia, sau invidia, sau razbunarea, si mie mi-e de ajuns. Si promit ca nu voi mai incerca sa va ajut sa ma intelegeti si voi pe mine. Am realizat ca e imposibil.
Va dedic asadar realizarile ultimelor 12 luni din viata mea:
* Am calatorit pe o distanta echivalenta cu ocolul Pamantului pe la Ecuator de 1,5 ori.
* Am ajuns la capatul lumii, pe motocicleta
* Am facut cursul de pilotaj avioane ultrausoare
* M-am alaturat unei trupe cu care am avut si ceva concerte (chiar reusite :P )
* Am realizat impreuna cu Discovery un documentar despre mine
* Am realizat cateva interviuri de presa si televizate despre mine (si realizarile mele "nule")
* Am facut o miscare radicala cu viata mea profesionala si am renuntat la o functie de conducere in cea mai mare firma de generice din tara, a doua din lume, ca sa o iau de la zero cu rezidentiatul, in alta tara, intr-o limba pe care nu o cunosteam.
Da, toate actiunile mele denota frustrare si incapacitatea de a face ceva cu viata mea, intr-adevar.
Dar, nu va impacientati! Nu voi continua in ritmul asta. La anul am decis sa iau o pauza.
Cum ziceam...punct.
Si de la capat.
joi, 8 decembrie 2011
d-bahn.(da)de
Compania de cai ferate a nemtilor se cheama Deutsche Bahn (d-bahn.de). Companie mare, cu o retea impresionanta, si preturi care te pot baga in depresie daca nu ai fost atent cand ai dat cardul sa platesti. Monopol, deh...
Trenurile sunt ingrijite, confortabile, linistite, rapide. S-ar zice ca se ridica la nivelul reputatiei nemtilor asa, la o prima privire, nu?
Ei bine, nu. Complet gresit!
Cea mai mare buba este punctualitatea. De cand a venit frigul nu e nimic neobisnuit sa vezi intarzieri de 15, 30 sau 70 de minute. Si asta nu e tot.
Toate aceste intarzieri ar fi doar mici neplaceri, supravietuibile daca ar fi anuntate si pasagerilor in mod corespunzator. Dar....! Ei bine, anunturi de genul: "ne pare rau, am intarziat si nu mai prindeti legatura, urmatoarea e la ora x peronul y" sau, si mai grav "trenul nu mai merge in gara x" se fac de multe ori numai in germana, iar difuzoarele ori gajaie de nu intelegi nimic, ori nu merg deloc uneori.
Pai sa vedeti ce-am patit.
Trebuia sa ajung la aeroport la Frankfurt. Avion la 17.55, plecare din terminalul 2. Fac o paranteza: aeroportul din Frankfurt e un monstru intins pe cateva hectare si cu o infrastructura de poate baga in ceata si un jucator experimentat de jocuri de strategie. Un labirint in care aceeasi sageata poate sa insemne si "in sus" si "inainte", in care toaletele pentru dame sunt ascunse pe dupa tot felul de colturi si scari (cele de domni sunt foarte la vedere), si in care semnul de lift este extrem de sugestiv pentru o toaleta, nicidecum pentru lift (un dreptunghi care incadreaza doua siluete, una masculina si una feminina). Inchid paranteza.
Deci, cum ziceam, avion la 17.55. Plec din vreme, ca sa ajung cam cu 3 ore inainte, ca data trecuta nu mergeau automatele de check-in. Imi iau bilet cu 8 euro mai scump, ca sa fie direct la aeroport, sa nu ma mai trambalez prin metrou. Bun. Ajung la gara, ma aburc la peronul 3 de unde trebuia sa iau trenul. Din cauza unui tren care trebuia sa vina la acelasi peron si intarziase 70 de minute era un pic de agitatie si confuzie. Cat asteptam acolo purcoi, trage la peronul respectiv un tren plin cu masini. Toata lumea ridica din sprancene, apoi din umeri. Trenul cu masini pleaca. Se anunta ca trenul intarziat va aveni la peronul 4. Cu vreo 7 minute inainte de venirea estimata, trage la peronul 4 acelasi tren cu masini. Priviri mirate. Trenul meu este anuntat ca "intarziat cu 15 minute". Trenul cu masini pleaca, numai ca sa reapara din nou la peronul 3. Privirile devin amuzate.
Vine trenul intarziat cu 70 de minute la peronul 4, apoi in sfarsit si al meu.
Plecam. Toate bune si frumoase, pun castile pe urechi, imi trag caciula pe ochi si bag la somn, dupa ce ma asigur ca babuta de langa mine coboara la gara din Frankfurt, deci cu o statie mai devreme decat mine.
Toate roz, atipesc. Ma trezesc cand incepe sa se foiasca babuta sa se ambaleze pentru livrarea in gara. Intr-un moment de inspiratie inchid ipodul, zic, hai ma ca poate mai latra astia ceva in difuzoare, sa aud. Inainte de gara cu 2 minute anunt (numai in germana): gjjjj nu mai ggggjjgjgjjjjjg Aeroport Mainz gjjjjjjjgjgjjjj Aeroport gjjjjjjgjgjjj 100 si gjjjjjjjjgjgjgjjj schimbati gjjjjjgjjjj metrou gjjjjjjjj ne cerem scuze gjjjjjjj.
Panica generala. Toata lumea incepe sa se inghesuie pe culoare, valize si leptopuri zboara prin aer, straini panicati intreband in engleza ce-a zis ala (toate anunturile anterioare, de genul bine ati venit la bord si va multumim ca ati ales deutsche bahn - de parca ai avea alta optiune - fiind si in engleza). Babuta din stanga mea este escaladata de o cucuoana cu o imitatie de caine intr-un rucsac de plasa in spate, care intreba panicata ce-a zis conductorul. Toata conversatia fu asupata de latraturi isterice si de imperative blande de genul "taci bubico".
Pe fata babutei mele se putea citi clar confuzia, deoarece ea si sotul, aflat pe randul de vizavi trebuiau sa ajunga in Koln, si din cate intelesesem eu, nu mai prindeau legatura.
Anuntul se repeta (tot numai in germana): trenul nu mai gjjjjjjjjjj aeroport gjjjjjjjj ocoleste gjjjjjjj va rugam coborati gjjjjjjjjj scuze gjjjjjjjj la ora 15.03 gjjjjjjjjj metrou gjjjjjjjjj. Panica se amplifica. Usa automata dinspre culoar incepe sa se zbata isteric, straini cu geamantane si papornite incercand sa sara peste babute si acareturi sa ajunga la usa (deja eram in gara). Intr-un final reusesc sa intreb o tanti care parea mai iluminata daca cumva trenul nu mai merge pana la aeroport. Nu, din cauza intarzierii nu mai opreste nici la aeroport la Frankfurt, nici la cel din Mainz. Trebuie sa coboram si sa luam metroul de la ora 15:03 de la linia 106. Dupa ceasul meu era deja ora 15:05.
Aha! Perfect logic. Din cauza intarzierii, nu va mai ducem la aeroport, unde probabil mergeti la plaja, sau la o sueta cu prietenii, va rugam sa coborati aici si sa luati metroul care tocmai a plecat. Nu va panicati, oricum va mai ocolea jumate de Frankfurt, nu-i bai ca l-ati pierdut. Dar mai vine unul peste 25 de minute.
Sau, daca aveati cumva un joc de bridge cu clubul doamnelor "Croseta de aur" la aeroportul din Mainz, va rugam sa coborati in gara la Frankfurt si sa cautati singuri o legatura. Va fi amuzant! Ah, si deoarece suntem siguri ca strainii nu au ce cauta in aeroport, ci cu siguranta coboara oricum toti in gara la Frankfurt, nu mai anuntam decat in germana.
Imi revin din soc, insfac troler si ce mai aveam eu dupa mine, dau niste coate si reusesc sa ma arunc din tren fix inainte sa fluiere nenea ca incuie usile. Bah, imi zic, bine ca mi-am dat castile jos; plec sa gasesc metroul. Din fericire stiam deja unde e ca mai fusesem, dar in puhoiul expulzat din tren era o entropie de foarte rau augur. In drumul spre metrou se alipesc de mine vreo trei vorbitori de engleza. Ajungem la metrou: Ei bine, nu exista nicio linie 106, de unde deduc ca nici tanti care mi-a zis ce-a latrat ala in difuzor nu intelesese mare lucru.
Noroc ca ochesc pe dupa niste stalpi un desen cu un avion. Aha. Bun, deci de la 104. Ginesc o cocoana cu 2 valizoaie si o intreb, ca sa fiu sigura. Da, de aici, dar urmatorul e peste 20 de minute. Simt priviri intrebatoare, si ma intorc sa comunic informatia catre turistii agatati pe traseu. Ba frate, m-am speriat, erau ditamai ciorchinele in spatele meu. Le zic, vorba se transmite ca la telefonul fara fir. Oftat general. In fine, vine mult asteptatul metrou (pe care scria Wiesbaden, nimic despre aeroport, dar am mers pe mana cocoanei). Ne inghesuim ca sardelele toti, cu catel, purcel si muntele de valize si papornite. Inainte sa se inchida usa apare un hominid cu o privire de parca vestea apocalipsa, si ne zice fiecaruia in parte cu o voce profetica: a treia statie e aeroportul. a treiaaaaa....a treiaaaaastatieeeeeeshhhhhhh. Mi s-a saltat parul pe ceafa.
In fine. Trece prima statie, difuzorul gajaie, o voce plata comunica in difuzor in germana " ne cerem scuze dar acest metrou are intarziere, motiv pentru care nu mai ajunge in statia shhhhhhhhhhhhgjjjjj" ....si liniste totala. Rumoare, foiala, ochi intrebatori care se uita la mine. Ridic din umeri. Privirile capata un aer disperat, apoi resemnat. Anuntul se repeta, pentru ca in vagoanele alaturate se aude ceva, dar difuzorul din vagonul nostru ramane mut. Zic, asta e, oricum nu mai am ce face (trecuse si a doua statie).
Din fericire a treia statie a fost aeroportul. Ne pravalim toti placinta din vagon, pornim liota spre scari.
Urmez semnele catre terminalul 2, pana la un punct in care sageata arata si in sus, si inainte si inapoi si in jos. Ma opresc si incep sa ma scarpin in cap. Vad o tanti sictirita, cu vesta reflectorizanta. Zic asta tre' sa lucreze aici. Ma duc, o intreb si misterul semnelor contradictorii se elucideaza: trebuia sa ies din aeroport si sa iau un autobuz (eu stiam ca se ajunge cu skyline-ul, motiv pentru care semnul de autobuz de langa sageti nu-mi spunea nimic in momentul anterior descoperirii epocale).
Ma duc in statie (frate, un friiiiig!), ma proptesc pe o banca. Incet incet apar alti zapaciti, si ne aliniem toti tacuti in ploaia inghetata, ca niste curci pe gard. Dupa vreo 10 minute apare autobuzul. Cand ajunge la 5 metri...fatalitate. Pe trecerea de pietoni dinaintea statiei calca un japonez, care s-a dovedit a fi primul dintr-un sir nesfarsit. Bai frate, incep sa curga, cu masti, fara masti, ele pe tocuri, cu piciorusele lor alea curbate abia tinandu-si echilibrul, aparate de fotografiat, incep sa se caute unii pe altii, ce sa mai, fac o perinita in toata regula pe trecerea de pietoni. Tot matrapazlacul asta a durat vreo 5 minute. In sfarsit, se scurge si ultimul japonez mascat de pe trecere, autobuzul vine in statie.
Ne urcam, ajungem la terminalul 2. Toata distractia asta cu intarzieri si anulari a durat nici mai mult nici mai putin decat o ora si 35 de minute in plus fata de ora la care trebuia sa ajung. Din fericire aparatele de check-in mergeau, bagaj de cala nu aveam, asa ca am avut timp si sa iau ceva spirtoase din duty free.
Eh, si-acum va-ntreb: daca nu eram eu precauta din fire si ma bazam pe punctualitatea nemtilor, mai mancam eu acum fasole cu ciolan facuta de mama mea?
Pai nu mai mancam!
Trenurile sunt ingrijite, confortabile, linistite, rapide. S-ar zice ca se ridica la nivelul reputatiei nemtilor asa, la o prima privire, nu?
Ei bine, nu. Complet gresit!
Cea mai mare buba este punctualitatea. De cand a venit frigul nu e nimic neobisnuit sa vezi intarzieri de 15, 30 sau 70 de minute. Si asta nu e tot.
Toate aceste intarzieri ar fi doar mici neplaceri, supravietuibile daca ar fi anuntate si pasagerilor in mod corespunzator. Dar....! Ei bine, anunturi de genul: "ne pare rau, am intarziat si nu mai prindeti legatura, urmatoarea e la ora x peronul y" sau, si mai grav "trenul nu mai merge in gara x" se fac de multe ori numai in germana, iar difuzoarele ori gajaie de nu intelegi nimic, ori nu merg deloc uneori.
Pai sa vedeti ce-am patit.
Trebuia sa ajung la aeroport la Frankfurt. Avion la 17.55, plecare din terminalul 2. Fac o paranteza: aeroportul din Frankfurt e un monstru intins pe cateva hectare si cu o infrastructura de poate baga in ceata si un jucator experimentat de jocuri de strategie. Un labirint in care aceeasi sageata poate sa insemne si "in sus" si "inainte", in care toaletele pentru dame sunt ascunse pe dupa tot felul de colturi si scari (cele de domni sunt foarte la vedere), si in care semnul de lift este extrem de sugestiv pentru o toaleta, nicidecum pentru lift (un dreptunghi care incadreaza doua siluete, una masculina si una feminina). Inchid paranteza.
Deci, cum ziceam, avion la 17.55. Plec din vreme, ca sa ajung cam cu 3 ore inainte, ca data trecuta nu mergeau automatele de check-in. Imi iau bilet cu 8 euro mai scump, ca sa fie direct la aeroport, sa nu ma mai trambalez prin metrou. Bun. Ajung la gara, ma aburc la peronul 3 de unde trebuia sa iau trenul. Din cauza unui tren care trebuia sa vina la acelasi peron si intarziase 70 de minute era un pic de agitatie si confuzie. Cat asteptam acolo purcoi, trage la peronul respectiv un tren plin cu masini. Toata lumea ridica din sprancene, apoi din umeri. Trenul cu masini pleaca. Se anunta ca trenul intarziat va aveni la peronul 4. Cu vreo 7 minute inainte de venirea estimata, trage la peronul 4 acelasi tren cu masini. Priviri mirate. Trenul meu este anuntat ca "intarziat cu 15 minute". Trenul cu masini pleaca, numai ca sa reapara din nou la peronul 3. Privirile devin amuzate.
Vine trenul intarziat cu 70 de minute la peronul 4, apoi in sfarsit si al meu.
Plecam. Toate bune si frumoase, pun castile pe urechi, imi trag caciula pe ochi si bag la somn, dupa ce ma asigur ca babuta de langa mine coboara la gara din Frankfurt, deci cu o statie mai devreme decat mine.
Toate roz, atipesc. Ma trezesc cand incepe sa se foiasca babuta sa se ambaleze pentru livrarea in gara. Intr-un moment de inspiratie inchid ipodul, zic, hai ma ca poate mai latra astia ceva in difuzoare, sa aud. Inainte de gara cu 2 minute anunt (numai in germana): gjjjj nu mai ggggjjgjgjjjjjg Aeroport Mainz gjjjjjjjgjgjjjj Aeroport gjjjjjjgjgjjj 100 si gjjjjjjjjgjgjgjjj schimbati gjjjjjgjjjj metrou gjjjjjjjj ne cerem scuze gjjjjjjj.
Panica generala. Toata lumea incepe sa se inghesuie pe culoare, valize si leptopuri zboara prin aer, straini panicati intreband in engleza ce-a zis ala (toate anunturile anterioare, de genul bine ati venit la bord si va multumim ca ati ales deutsche bahn - de parca ai avea alta optiune - fiind si in engleza). Babuta din stanga mea este escaladata de o cucuoana cu o imitatie de caine intr-un rucsac de plasa in spate, care intreba panicata ce-a zis conductorul. Toata conversatia fu asupata de latraturi isterice si de imperative blande de genul "taci bubico".
Pe fata babutei mele se putea citi clar confuzia, deoarece ea si sotul, aflat pe randul de vizavi trebuiau sa ajunga in Koln, si din cate intelesesem eu, nu mai prindeau legatura.
Anuntul se repeta (tot numai in germana): trenul nu mai gjjjjjjjjjj aeroport gjjjjjjjj ocoleste gjjjjjjj va rugam coborati gjjjjjjjjj scuze gjjjjjjjj la ora 15.03 gjjjjjjjjj metrou gjjjjjjjjj. Panica se amplifica. Usa automata dinspre culoar incepe sa se zbata isteric, straini cu geamantane si papornite incercand sa sara peste babute si acareturi sa ajunga la usa (deja eram in gara). Intr-un final reusesc sa intreb o tanti care parea mai iluminata daca cumva trenul nu mai merge pana la aeroport. Nu, din cauza intarzierii nu mai opreste nici la aeroport la Frankfurt, nici la cel din Mainz. Trebuie sa coboram si sa luam metroul de la ora 15:03 de la linia 106. Dupa ceasul meu era deja ora 15:05.
Aha! Perfect logic. Din cauza intarzierii, nu va mai ducem la aeroport, unde probabil mergeti la plaja, sau la o sueta cu prietenii, va rugam sa coborati aici si sa luati metroul care tocmai a plecat. Nu va panicati, oricum va mai ocolea jumate de Frankfurt, nu-i bai ca l-ati pierdut. Dar mai vine unul peste 25 de minute.
Sau, daca aveati cumva un joc de bridge cu clubul doamnelor "Croseta de aur" la aeroportul din Mainz, va rugam sa coborati in gara la Frankfurt si sa cautati singuri o legatura. Va fi amuzant! Ah, si deoarece suntem siguri ca strainii nu au ce cauta in aeroport, ci cu siguranta coboara oricum toti in gara la Frankfurt, nu mai anuntam decat in germana.
Imi revin din soc, insfac troler si ce mai aveam eu dupa mine, dau niste coate si reusesc sa ma arunc din tren fix inainte sa fluiere nenea ca incuie usile. Bah, imi zic, bine ca mi-am dat castile jos; plec sa gasesc metroul. Din fericire stiam deja unde e ca mai fusesem, dar in puhoiul expulzat din tren era o entropie de foarte rau augur. In drumul spre metrou se alipesc de mine vreo trei vorbitori de engleza. Ajungem la metrou: Ei bine, nu exista nicio linie 106, de unde deduc ca nici tanti care mi-a zis ce-a latrat ala in difuzor nu intelesese mare lucru.
Noroc ca ochesc pe dupa niste stalpi un desen cu un avion. Aha. Bun, deci de la 104. Ginesc o cocoana cu 2 valizoaie si o intreb, ca sa fiu sigura. Da, de aici, dar urmatorul e peste 20 de minute. Simt priviri intrebatoare, si ma intorc sa comunic informatia catre turistii agatati pe traseu. Ba frate, m-am speriat, erau ditamai ciorchinele in spatele meu. Le zic, vorba se transmite ca la telefonul fara fir. Oftat general. In fine, vine mult asteptatul metrou (pe care scria Wiesbaden, nimic despre aeroport, dar am mers pe mana cocoanei). Ne inghesuim ca sardelele toti, cu catel, purcel si muntele de valize si papornite. Inainte sa se inchida usa apare un hominid cu o privire de parca vestea apocalipsa, si ne zice fiecaruia in parte cu o voce profetica: a treia statie e aeroportul. a treiaaaaa....a treiaaaaastatieeeeeeshhhhhhh. Mi s-a saltat parul pe ceafa.
In fine. Trece prima statie, difuzorul gajaie, o voce plata comunica in difuzor in germana " ne cerem scuze dar acest metrou are intarziere, motiv pentru care nu mai ajunge in statia shhhhhhhhhhhhgjjjjj" ....si liniste totala. Rumoare, foiala, ochi intrebatori care se uita la mine. Ridic din umeri. Privirile capata un aer disperat, apoi resemnat. Anuntul se repeta, pentru ca in vagoanele alaturate se aude ceva, dar difuzorul din vagonul nostru ramane mut. Zic, asta e, oricum nu mai am ce face (trecuse si a doua statie).
Din fericire a treia statie a fost aeroportul. Ne pravalim toti placinta din vagon, pornim liota spre scari.
Urmez semnele catre terminalul 2, pana la un punct in care sageata arata si in sus, si inainte si inapoi si in jos. Ma opresc si incep sa ma scarpin in cap. Vad o tanti sictirita, cu vesta reflectorizanta. Zic asta tre' sa lucreze aici. Ma duc, o intreb si misterul semnelor contradictorii se elucideaza: trebuia sa ies din aeroport si sa iau un autobuz (eu stiam ca se ajunge cu skyline-ul, motiv pentru care semnul de autobuz de langa sageti nu-mi spunea nimic in momentul anterior descoperirii epocale).
Ma duc in statie (frate, un friiiiig!), ma proptesc pe o banca. Incet incet apar alti zapaciti, si ne aliniem toti tacuti in ploaia inghetata, ca niste curci pe gard. Dupa vreo 10 minute apare autobuzul. Cand ajunge la 5 metri...fatalitate. Pe trecerea de pietoni dinaintea statiei calca un japonez, care s-a dovedit a fi primul dintr-un sir nesfarsit. Bai frate, incep sa curga, cu masti, fara masti, ele pe tocuri, cu piciorusele lor alea curbate abia tinandu-si echilibrul, aparate de fotografiat, incep sa se caute unii pe altii, ce sa mai, fac o perinita in toata regula pe trecerea de pietoni. Tot matrapazlacul asta a durat vreo 5 minute. In sfarsit, se scurge si ultimul japonez mascat de pe trecere, autobuzul vine in statie.
Ne urcam, ajungem la terminalul 2. Toata distractia asta cu intarzieri si anulari a durat nici mai mult nici mai putin decat o ora si 35 de minute in plus fata de ora la care trebuia sa ajung. Din fericire aparatele de check-in mergeau, bagaj de cala nu aveam, asa ca am avut timp si sa iau ceva spirtoase din duty free.
Eh, si-acum va-ntreb: daca nu eram eu precauta din fire si ma bazam pe punctualitatea nemtilor, mai mancam eu acum fasole cu ciolan facuta de mama mea?
Pai nu mai mancam!
luni, 5 decembrie 2011
Turnul Babel-or
Fusai azi pe la Frankfurt. Trebuia de fapt sa ajung in cu totul alta parte, dar...no, s-a intamplat. Nu am gresit trenul, asta a fost saptamana trecuta. Acum am gresit ziua. Stiu, nu are sens ce zic, dar va povestesc eu aldat'.
Acu' sa va zic de Frankfurt. Ba trai-v-ar, ce ciorba populationala acolosha! La fiecare pas auzeam alta limba in cate-o ureche, va jur! Niste limbi de-astea de ti se impleteste timpanul in trei, pocnituri si clincaituri, sushoieli si chitaieli de toate natiile. Dupa 5 minute aud :"da, ba, io-s aici la mecdonalz!". Clipesc un pic, ma taie nevoia sa ma duc sa-l salut dar imi aduc aminte ca am un cal la subrat. Va dati seama, nu se cade.
Mai merg un pic printre chinezi, tolmeci si tehuelci si aud: " nu,fata, nu mergem acolo, n-au gucci". Aici cred ca faptul ca am un cal la subsuoara ar fi ajutat trecerea barajului comunicarii, dar m-am un pic abtinut. De fapt am facut asa, un ocol. Dupa inca niste zimbabwezi, burkinafasonezi si tawanezi aud o batranica suparata: "iar nu ai citit nimic pe harta aia!". Si povestea se repeta, cu alte replici si personaje. Adica, ce vreau sa zic, mi s-a parut ca sunt foarte multi romani.
Dar asta n-ar fi fost nimic rau. La gara vine o piranda la mine mormaind ceva de "Kinder". Zic taios:"n-am!" Cupleaza imediat pe romana, si incepe cu "traiti-ar copiii (tre' sa fi fost din cauza calului de la subsuoara), sa le dea Dzeu sanatate.." tot pomelnicu'. Bag mana in buzunar si-i dau o moneda, asa, din spirit patriotic. A foametii moneda, normal ca era aia de 2 euro. Singura din tot buzunarul ala inundat de table.
Alte 3 pirande de-a lungul strasseului. Cu doua am probat, erau romance. La a treia am evitat cu gratie contactul desi apoi mi-a parut rau, de dragul statisticii as fi vrut sa stiu.
In fiecare oras mare in care merg: Paris, Madrid, Roma, Barcelona...nu mi s-a intamplat NICIODATA sa raspund unui cersetor in romana si sa-mi zica : huh?
Mi se pare trist. Nu-s vreo moralista, stiu ca vocea mea e mica si nu pot schimba nimic. Dar nu ma pot abtine sa nu ma gandesc: oare soarta Romaniei ar fi fost alta daca Europa n-ar musti de cersetori romani?
Acu' sa va zic de Frankfurt. Ba trai-v-ar, ce ciorba populationala acolosha! La fiecare pas auzeam alta limba in cate-o ureche, va jur! Niste limbi de-astea de ti se impleteste timpanul in trei, pocnituri si clincaituri, sushoieli si chitaieli de toate natiile. Dupa 5 minute aud :"da, ba, io-s aici la mecdonalz!". Clipesc un pic, ma taie nevoia sa ma duc sa-l salut dar imi aduc aminte ca am un cal la subrat. Va dati seama, nu se cade.
Mai merg un pic printre chinezi, tolmeci si tehuelci si aud: " nu,fata, nu mergem acolo, n-au gucci". Aici cred ca faptul ca am un cal la subsuoara ar fi ajutat trecerea barajului comunicarii, dar m-am un pic abtinut. De fapt am facut asa, un ocol. Dupa inca niste zimbabwezi, burkinafasonezi si tawanezi aud o batranica suparata: "iar nu ai citit nimic pe harta aia!". Si povestea se repeta, cu alte replici si personaje. Adica, ce vreau sa zic, mi s-a parut ca sunt foarte multi romani.
Dar asta n-ar fi fost nimic rau. La gara vine o piranda la mine mormaind ceva de "Kinder". Zic taios:"n-am!" Cupleaza imediat pe romana, si incepe cu "traiti-ar copiii (tre' sa fi fost din cauza calului de la subsuoara), sa le dea Dzeu sanatate.." tot pomelnicu'. Bag mana in buzunar si-i dau o moneda, asa, din spirit patriotic. A foametii moneda, normal ca era aia de 2 euro. Singura din tot buzunarul ala inundat de table.
Alte 3 pirande de-a lungul strasseului. Cu doua am probat, erau romance. La a treia am evitat cu gratie contactul desi apoi mi-a parut rau, de dragul statisticii as fi vrut sa stiu.
In fiecare oras mare in care merg: Paris, Madrid, Roma, Barcelona...nu mi s-a intamplat NICIODATA sa raspund unui cersetor in romana si sa-mi zica : huh?
Mi se pare trist. Nu-s vreo moralista, stiu ca vocea mea e mica si nu pot schimba nimic. Dar nu ma pot abtine sa nu ma gandesc: oare soarta Romaniei ar fi fost alta daca Europa n-ar musti de cersetori romani?
duminică, 4 decembrie 2011
Pui cu smantana
Azi am catadicsit sa gatesc. Si nu orice. Pui cu smantana, ca la bunica-mea la Moldova.
Va incurajez sa salivati profund, ca e cazul.
In sfarsit a inceput sa ploua. La astia aicisha e nasol cand e seceta. Se panicheaza nemtii imediat. Sunt efectiv obsedati de ecologie si energie verde. Nu c-ar fi rau, dar e extrem de enervant sa trebuiasca sa ocolesti mormane de peturi prin bucatarie ca sa ajungi la ulei (aici se recicleaza tot - o sticla de plastic, oricare, e 25 de centi). Extrem de enervant...sau sa stai sa te gandesti: oare ambalajul asta in ce punga-l bag? E jumate plastic, jumate hartie, unde il arunc? Sau daca ai o sticla care are tenta verzuie: o arunc la sticla verde, sau la sticla alba?
Bine, m-am luat cu vorba si am deviat de la subiect. Ce voiam sa zic e ca, din cauza secetei a secat raul din Koblenz, cum l-o chema pe el. Aciulea, la o aruncatura de caciula. Si ce-a iesit din apa din cauza nivelului scazut? O ditamai bomba de o tona, neexplodata, din al doilea razboi mondial.
Ce-au facut nemtii? Au evacuat tot pe o raza de nushcati kilometri. Instantaneu. De 3 zile continutul a 3 spitale, nush cate scoli si o galagie de apartamente sta prin stadioane si alte facilitati. Au pus niste baloti in jurul bombei si nu mai fac nimic altceva. O filmeaza si se gandesc (pe buna dreptate) cate-or mai fi prin alte orase.
Bai baieti, daca n-a explodat cand a cazut DIN AVION, chiar credeti ca o sa explodeze cand o ridicati de-acolo cu nivela pe dansa si-o mutati? Dupa cinzeci si, de ani?
No, dar ce stiu eu.
Va incurajez sa salivati profund, ca e cazul.
In sfarsit a inceput sa ploua. La astia aicisha e nasol cand e seceta. Se panicheaza nemtii imediat. Sunt efectiv obsedati de ecologie si energie verde. Nu c-ar fi rau, dar e extrem de enervant sa trebuiasca sa ocolesti mormane de peturi prin bucatarie ca sa ajungi la ulei (aici se recicleaza tot - o sticla de plastic, oricare, e 25 de centi). Extrem de enervant...sau sa stai sa te gandesti: oare ambalajul asta in ce punga-l bag? E jumate plastic, jumate hartie, unde il arunc? Sau daca ai o sticla care are tenta verzuie: o arunc la sticla verde, sau la sticla alba?
Bine, m-am luat cu vorba si am deviat de la subiect. Ce voiam sa zic e ca, din cauza secetei a secat raul din Koblenz, cum l-o chema pe el. Aciulea, la o aruncatura de caciula. Si ce-a iesit din apa din cauza nivelului scazut? O ditamai bomba de o tona, neexplodata, din al doilea razboi mondial.
Ce-au facut nemtii? Au evacuat tot pe o raza de nushcati kilometri. Instantaneu. De 3 zile continutul a 3 spitale, nush cate scoli si o galagie de apartamente sta prin stadioane si alte facilitati. Au pus niste baloti in jurul bombei si nu mai fac nimic altceva. O filmeaza si se gandesc (pe buna dreptate) cate-or mai fi prin alte orase.
Bai baieti, daca n-a explodat cand a cazut DIN AVION, chiar credeti ca o sa explodeze cand o ridicati de-acolo cu nivela pe dansa si-o mutati? Dupa cinzeci si, de ani?
No, dar ce stiu eu.
De ce n-am mai scris
Revin in forta, dupa o absenta pe cat de lunga, pe atat de justificata.
Pregatiti-va bine, luati popcornu' si telecomanda. Nu. Fara telecomanda.
De fapt, exagerez, nu va luati nici popcorn pentru ca nu e chiar asa de mult de povestit.
Ziceam ca unii dintre voi probabil va intrebati de ce n-am mai scris. Explicatia e foarte simpla: n-am avut cu ce. Adica, sigur, omul poate scrie si cu o singura mana, dar e mai greu. A, nu stiti ce vreau sa zic? Pai normal ca nu, ca nu v-am povestit.
Pai mi-am rupt o mana. Nu a dat niciun camion peste mine, n-am cazut cu motocicleta, nu am aterizat gresit cu vreo parasuta. Am cazut cu un scaun.
Exact. Un banal scaun. Bine, m-am rostogolit cu el pe niste scari, dar asta nu ma scuza. Recunosc, mi-am rupt mana in cel mai stupid mod cu putinta, atat de stupid ca nici nu simt nevoia sa povestesc. Ce e amuzant e ca eram cu 3 ortopezi la masa cand m-am jucat de-a cascadorul dandu-ma de-a dura cu scaunul pe scari. Si nici unul nu m-a crezut cand am zis: "ba, io mi-am rupt mana", pentru ca nu "urlam de durere". Motiv pentru care petrecerea a continuat pana in zorii trandafirii. Eh, a doua zi, situatia nu mai era asa trandafirie. Mana mea, da: inflorise la propriu - de 3 ori mai mare si de un rosu catifelat spre mov.
No, am facut ce-am facut si tot v-am povestit pana la urma.
In alta ordine de idei.
Stupidul accident s-a petrecut a doua zi dupa ce plecasem de la spitalul din Fulda. Da, stiu ca unii dintre voi vor jubila de placere.
Va rog sa nu plezniti de fericire! Nu va faceti basici in palme frecandu-va mainile de mutltumire! Nu m-a dat nimeni afara.
M-am mutat la alt spital. De-amu-ncolo o sa va povestesc aventuri dintr-un spital mai mic, in care sper ca nu voi mai fi lasata de izbeliste/ignorata cu gratie pe sectie de sefi, iar colegii nu ma vor trimite la alti colegi/sore medicale cand cer ajutorul cu ceva.
Sper. Tineti-mi pumnii!
Pregatiti-va bine, luati popcornu' si telecomanda. Nu. Fara telecomanda.
De fapt, exagerez, nu va luati nici popcorn pentru ca nu e chiar asa de mult de povestit.
Ziceam ca unii dintre voi probabil va intrebati de ce n-am mai scris. Explicatia e foarte simpla: n-am avut cu ce. Adica, sigur, omul poate scrie si cu o singura mana, dar e mai greu. A, nu stiti ce vreau sa zic? Pai normal ca nu, ca nu v-am povestit.
Pai mi-am rupt o mana. Nu a dat niciun camion peste mine, n-am cazut cu motocicleta, nu am aterizat gresit cu vreo parasuta. Am cazut cu un scaun.
Exact. Un banal scaun. Bine, m-am rostogolit cu el pe niste scari, dar asta nu ma scuza. Recunosc, mi-am rupt mana in cel mai stupid mod cu putinta, atat de stupid ca nici nu simt nevoia sa povestesc. Ce e amuzant e ca eram cu 3 ortopezi la masa cand m-am jucat de-a cascadorul dandu-ma de-a dura cu scaunul pe scari. Si nici unul nu m-a crezut cand am zis: "ba, io mi-am rupt mana", pentru ca nu "urlam de durere". Motiv pentru care petrecerea a continuat pana in zorii trandafirii. Eh, a doua zi, situatia nu mai era asa trandafirie. Mana mea, da: inflorise la propriu - de 3 ori mai mare si de un rosu catifelat spre mov.
No, am facut ce-am facut si tot v-am povestit pana la urma.
In alta ordine de idei.
Stupidul accident s-a petrecut a doua zi dupa ce plecasem de la spitalul din Fulda. Da, stiu ca unii dintre voi vor jubila de placere.
Va rog sa nu plezniti de fericire! Nu va faceti basici in palme frecandu-va mainile de mutltumire! Nu m-a dat nimeni afara.
M-am mutat la alt spital. De-amu-ncolo o sa va povestesc aventuri dintr-un spital mai mic, in care sper ca nu voi mai fi lasata de izbeliste/ignorata cu gratie pe sectie de sefi, iar colegii nu ma vor trimite la alti colegi/sore medicale cand cer ajutorul cu ceva.
Sper. Tineti-mi pumnii!
marți, 6 septembrie 2011
De ce ne plac ciudatii.
Pai eu zic ca finca deoarece natura stie ca consangvinizarea nu e buna la genom. Cu cat individul in cauza e mai ciudat (deci il percepem diferit), cu atat sansele sa facem copii balbaiti scad. Bine, nu ma refer aicea la ciudati de genul ...no, pai nu vreau sa jignesc pe nimeni, asa ca o sa zic doar ca nu ma refer la "ciudati care arata bolnavicios".
Ma refer la persoane cu ochii un pic nushcum, sau cu un accent nushdecare, sau asa ceva.
Dar de unde ideea. Pai eram azi in UPU. Se deschide usa automata. Prin usa se zareste o pacienta mergand cocarjat, toata in negru, cu gluga neagra (de la trening) pe cap, cu o dracie pe umar (cred ca era o carja sau ceva in gen, dar jur ca mi s-a parut o coasa). Prin spatele ei trece plutind spectral un carut inalt, acoperit cu un cearceaf alb fluturand. Nu se vedea cine il impinge. Printre cele doua naluci trece in viteza a patra un pat cu un bolnav plin de tuburi, in fruntea caruia se balanganea atarnata de margine, dand ca apucata din picioare si razand dement, o domnitza in bluza rosie inflorata si pantaloni multicolori. Patul era impins de o alta descreierata care fugea de numa', imbracata tot ca o sorcova si cu bluza inflorata.
M-am uitat lung. Am clipit des, siderata.
Si-apoi s-a inchis usa. Nu am avut curaj sa ma duc sa ma uit sa vad daca mai e tot circul pe culoar daca ies...
Poate mi s-a parut, zic. Tot felul de ciudati is pe lumea asta...
Ma refer la persoane cu ochii un pic nushcum, sau cu un accent nushdecare, sau asa ceva.
Dar de unde ideea. Pai eram azi in UPU. Se deschide usa automata. Prin usa se zareste o pacienta mergand cocarjat, toata in negru, cu gluga neagra (de la trening) pe cap, cu o dracie pe umar (cred ca era o carja sau ceva in gen, dar jur ca mi s-a parut o coasa). Prin spatele ei trece plutind spectral un carut inalt, acoperit cu un cearceaf alb fluturand. Nu se vedea cine il impinge. Printre cele doua naluci trece in viteza a patra un pat cu un bolnav plin de tuburi, in fruntea caruia se balanganea atarnata de margine, dand ca apucata din picioare si razand dement, o domnitza in bluza rosie inflorata si pantaloni multicolori. Patul era impins de o alta descreierata care fugea de numa', imbracata tot ca o sorcova si cu bluza inflorata.
M-am uitat lung. Am clipit des, siderata.
Si-apoi s-a inchis usa. Nu am avut curaj sa ma duc sa ma uit sa vad daca mai e tot circul pe culoar daca ies...
Poate mi s-a parut, zic. Tot felul de ciudati is pe lumea asta...
vineri, 26 august 2011
Povesti muritoare
N-am prea avut net. Si sincer, nici idei.
Am fost pe munte, la piscina, la zbor...e frumos aicea. Civilizatie, liniste. Niciun vecin bagacios care sa iti numere nodurile de la sireturi. Sau cate cutii de conserva de ton ai aruncat azi la gunoi.
Sigur, au si ei tabloidele lor, si pepo-zavorancele lor. Sigur, se barfeste si aici, si ortopezii sunt la fel de "buni prieteni" cu neurochirurgii ca peste tot. Sigur, sunt convinsa ca cineva undeva isi baga nasul in oala altcuiva, insa nu e atat de ostentativ si indreptatit ca in Romania.
Aici, in oras, multe dintre parcuri au fost candva cimitire, si zilele trecute, deoarece au fost 32 de grade, treceai prin parc si, printre cruci si morminte foarte ingrijite, (desi foarte vechi) vedeai oameni la picnic, copii jucandu-se cu mingea si fatuci la costum de plaja prajindu-se la soare. Imi place relaxarea asta a lor, vis-a-vis de ce-o sa creada lumea. Ma simt mai libera ca nu ma simt urmarita de bagaciosi si "binevoitori" in permanenta.
Oamenii sunt in mare majoritate tatuati si piercinguiti, si sunt extrem de religiosi. Mai toti sunt tunsi cu grebla si cositoarea, si de obicei fetele urate si grase au parul mov, verde, roz bombon, sau toate trei, depinde cat de urata e fericita posesoare a coamei batjocorite pe bani multi.
Netul merge ca un miriapod amputat, dar sincer nici nu-i simt lipsa. N-am mai vazut un film de doua luni, dar parca nici nu-mi vine sa ma uit la vreunul. Sunt atatea lucruri de facut in catunul asta unde locuiesc acum incat parca nici n-as vrea sa-mi irosesc timpul clipind in fata unor cromatofori electronici.
Fiecare zi aduce ceva in premiera: prima anamneza, primul pacient la raport, prima sutura, primul...ceva. Experiente. Sinapse. Amintiri.
Tot ceea ce suntem nu e decat o poveste. Nu-i invidiati niciodata pe cei care pot uita repede, caci amintirile sunt singurul lucru pe care nu ni-l poate lua decat timpul.
Suntem toti doar povesti. Fiecare zi pune un cuvant, o litera, o fraza in povestea pe care o reprezinta fiecare dintre noi. Si cu cat sunt mai scurte povestile, cu atat sunt mai muritoare.
Si-acum te intreb: Cat de muritoare e povestea ta?
Am fost pe munte, la piscina, la zbor...e frumos aicea. Civilizatie, liniste. Niciun vecin bagacios care sa iti numere nodurile de la sireturi. Sau cate cutii de conserva de ton ai aruncat azi la gunoi.
Sigur, au si ei tabloidele lor, si pepo-zavorancele lor. Sigur, se barfeste si aici, si ortopezii sunt la fel de "buni prieteni" cu neurochirurgii ca peste tot. Sigur, sunt convinsa ca cineva undeva isi baga nasul in oala altcuiva, insa nu e atat de ostentativ si indreptatit ca in Romania.
Aici, in oras, multe dintre parcuri au fost candva cimitire, si zilele trecute, deoarece au fost 32 de grade, treceai prin parc si, printre cruci si morminte foarte ingrijite, (desi foarte vechi) vedeai oameni la picnic, copii jucandu-se cu mingea si fatuci la costum de plaja prajindu-se la soare. Imi place relaxarea asta a lor, vis-a-vis de ce-o sa creada lumea. Ma simt mai libera ca nu ma simt urmarita de bagaciosi si "binevoitori" in permanenta.
Oamenii sunt in mare majoritate tatuati si piercinguiti, si sunt extrem de religiosi. Mai toti sunt tunsi cu grebla si cositoarea, si de obicei fetele urate si grase au parul mov, verde, roz bombon, sau toate trei, depinde cat de urata e fericita posesoare a coamei batjocorite pe bani multi.
Netul merge ca un miriapod amputat, dar sincer nici nu-i simt lipsa. N-am mai vazut un film de doua luni, dar parca nici nu-mi vine sa ma uit la vreunul. Sunt atatea lucruri de facut in catunul asta unde locuiesc acum incat parca nici n-as vrea sa-mi irosesc timpul clipind in fata unor cromatofori electronici.
Fiecare zi aduce ceva in premiera: prima anamneza, primul pacient la raport, prima sutura, primul...ceva. Experiente. Sinapse. Amintiri.
Tot ceea ce suntem nu e decat o poveste. Nu-i invidiati niciodata pe cei care pot uita repede, caci amintirile sunt singurul lucru pe care nu ni-l poate lua decat timpul.
Suntem toti doar povesti. Fiecare zi pune un cuvant, o litera, o fraza in povestea pe care o reprezinta fiecare dintre noi. Si cu cat sunt mai scurte povestile, cu atat sunt mai muritoare.
Si-acum te intreb: Cat de muritoare e povestea ta?
miercuri, 10 august 2011
Imi bag picioarele...
Mereu am zis despre mine ca pot face orice. Oricine poate face orice daca incearca suficient de mult, ziceam.
Puterea credintei in tine, autosugestia, meditatii, balareli de-astea.
Am ajuns insa la concluzia ca, oricat de tare ai fi, unele lucruri pur si simplu nu iti ies. Ca trebuie sa iti vezi limitele si sa inveti sa renunti cand nu e de tine. Sa zici, da frate, nu-s facut pentru asta. Si sa-ti vezi de drum in alta directie.
De cand am venit aici sunt in pericol permanent sa-mi frang gatul. Zilnic, aceeasi poveste: ma imbrac intr-un steag de-ala verde, pun hartie de-aia creponata pe cap si pe nas, ma incotosmanez ca ultimul ciumat, ma sui in niste papuci 38, ca 37 nu exista, papuci care ai naibi zici ca-s facuti in ciuda mersului in doru' lelii: de fiecare data cand mi-e lene sa merg, ma impiedic mai-mai sa-mi rup oasele. Uneori chiar si efortul de reechilibrare se sorteaza cu impiedicatura, si sa vezi atunci perinita cu peretii culoarului din OP, sau cu cate-un trecator nevinovat.
Nu e zi in OP sa nu fac cate-un ceardash, cate-o polka sau cate-un can-can, de-as putea castiga festivalul de dans naiv detasat. Gata! Mi-a ajuns!
Nu sunt facuta pentru asta! Oricat as vrea sa cred in mine, nu pot merge in papuci 38 prin OP.
De azi inainte, deoarece au aparut ca prin magie si papuci 37, in care merg ca o balerina, imi bag picioarele numai in papuci 37. Am zis!
Puterea credintei in tine, autosugestia, meditatii, balareli de-astea.
Am ajuns insa la concluzia ca, oricat de tare ai fi, unele lucruri pur si simplu nu iti ies. Ca trebuie sa iti vezi limitele si sa inveti sa renunti cand nu e de tine. Sa zici, da frate, nu-s facut pentru asta. Si sa-ti vezi de drum in alta directie.
De cand am venit aici sunt in pericol permanent sa-mi frang gatul. Zilnic, aceeasi poveste: ma imbrac intr-un steag de-ala verde, pun hartie de-aia creponata pe cap si pe nas, ma incotosmanez ca ultimul ciumat, ma sui in niste papuci 38, ca 37 nu exista, papuci care ai naibi zici ca-s facuti in ciuda mersului in doru' lelii: de fiecare data cand mi-e lene sa merg, ma impiedic mai-mai sa-mi rup oasele. Uneori chiar si efortul de reechilibrare se sorteaza cu impiedicatura, si sa vezi atunci perinita cu peretii culoarului din OP, sau cu cate-un trecator nevinovat.
Nu e zi in OP sa nu fac cate-un ceardash, cate-o polka sau cate-un can-can, de-as putea castiga festivalul de dans naiv detasat. Gata! Mi-a ajuns!
Nu sunt facuta pentru asta! Oricat as vrea sa cred in mine, nu pot merge in papuci 38 prin OP.
De azi inainte, deoarece au aparut ca prin magie si papuci 37, in care merg ca o balerina, imi bag picioarele numai in papuci 37. Am zis!
luni, 8 august 2011
Mobile De.
Nu, nu e vorba de site-ul celebru. E vorba chiar de mobila.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat cand am ajuns aici a fost ca o data la cateva saptamani/luni, oamenii care nu mai au nevoie de lucruri le scot in strada. In principal mobile.
Si de fiecare data cand venea cineva in vizita ma gandeam cu ciuda ca ziua respectiva a fost fix cu cateva zile inainte sa ajung eu aici. Penru ca nu aveam niciun scaun in camera. Si ma gandeam ca va trebui sa astept cateva luni pana la mana cereasca.
Eh, marea zi a venit!
Ne suna un amic ca sunt mobile in strada. Ne adunam gasca, ne aburcam in masina din dotare (un Golf 4) si plecam la reciclat bunuri.
In primul morman ochesc un sezlong belea pentru balcon. Il aburc in masina. Se mai aduna un covor (nu pentru mine, urasc covoarele, ca trebuie curatate), o masuta draguta de cafea, o masa de fotbal cu piticoti la frigare (ulterior abandonata ca nu mergeau doua frigari) si, cireasa de pe pupaza, gasesc o saltea de doua persoane de la IKEA (Sultan) impecabila. Bine, toata vanatoarea asta s-a desfasurat pe o ploaie torentiala, motiv pentru care salteaua era un pic umeda intr-o rana, dar ce mai conteaza. Arata impecabil, si pot sa si scot husa s-o spal.
Acu', cum naiba caram toate astea intr-un Golf in care erau si 4 oameni. Credeti ca am reusit?
Oh, da. Am saltea de la IKEA. Va las sa va imaginati cum arata masina in drum spre camin.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat cand am ajuns aici a fost ca o data la cateva saptamani/luni, oamenii care nu mai au nevoie de lucruri le scot in strada. In principal mobile.
Si de fiecare data cand venea cineva in vizita ma gandeam cu ciuda ca ziua respectiva a fost fix cu cateva zile inainte sa ajung eu aici. Penru ca nu aveam niciun scaun in camera. Si ma gandeam ca va trebui sa astept cateva luni pana la mana cereasca.
Eh, marea zi a venit!
Ne suna un amic ca sunt mobile in strada. Ne adunam gasca, ne aburcam in masina din dotare (un Golf 4) si plecam la reciclat bunuri.
In primul morman ochesc un sezlong belea pentru balcon. Il aburc in masina. Se mai aduna un covor (nu pentru mine, urasc covoarele, ca trebuie curatate), o masuta draguta de cafea, o masa de fotbal cu piticoti la frigare (ulterior abandonata ca nu mergeau doua frigari) si, cireasa de pe pupaza, gasesc o saltea de doua persoane de la IKEA (Sultan) impecabila. Bine, toata vanatoarea asta s-a desfasurat pe o ploaie torentiala, motiv pentru care salteaua era un pic umeda intr-o rana, dar ce mai conteaza. Arata impecabil, si pot sa si scot husa s-o spal.
Acu', cum naiba caram toate astea intr-un Golf in care erau si 4 oameni. Credeti ca am reusit?
Oh, da. Am saltea de la IKEA. Va las sa va imaginati cum arata masina in drum spre camin.
sâmbătă, 6 august 2011
Pasarea ciudata
No, pai azi am facut noi ce-am facut si am reusit sa zburam. Pai da, pai ne-am dus frumos aicea in oras, unde e un aerodrom. Gata cu Wasserkuppe, acolo era ceata si 12 grade. Aici au fost vreo 27 de grade azi, frumos...bine, pe la pranz, zic.
Eu am zburat cu o ciudatenie de planor cu motor. Exact. Planor cu motor. Un fel de corcitura de avion ultrausor cu aripi cat un planor, care zbura ca un ultrausor, si cand erai sus opreai motorul si weeeeeeeeeeee.....il pui in cap, il duci in termica, il pui intr-o rana, il sucesti in cele mai smucitoare de stomac si creieri moduri, si nu intra in vrie. A fost absolut superb. M-am jucat de-a imponderabilitatea cu telefonul si cu hartile.
Dupa aia ne-am dus in parc ca era un festival al luminilor si doua concerte.
Frumos, luminite, lumanarele, bere, wursti, orchestra, costume de epoca...ce sa mai, frumos. Cum am intrat in parc a inceput o ploaie torentiala de-aia de s-a volatilizat toata populatia. Lumanarelele se umplusera cu apa, baloanele se smuceau ca apucatele, ochestra pusese pahare pe microfoane si apucase ferm cu incheietura dreapta cate o sticla de bere...
Si stam. Si mai stam un pic. Si-apoi am mai stat. La un moment dat au inceput suflatorii sa cante ca se plictiseau. Frumos.
Si-apoi orchestra a strans catrafusele. Si toata lumea a plecat. Si-a iesit din nou soarele.
A fost frumos la Lichtfest in Fulda.
Eu am zburat cu o ciudatenie de planor cu motor. Exact. Planor cu motor. Un fel de corcitura de avion ultrausor cu aripi cat un planor, care zbura ca un ultrausor, si cand erai sus opreai motorul si weeeeeeeeeeee.....il pui in cap, il duci in termica, il pui intr-o rana, il sucesti in cele mai smucitoare de stomac si creieri moduri, si nu intra in vrie. A fost absolut superb. M-am jucat de-a imponderabilitatea cu telefonul si cu hartile.
Dupa aia ne-am dus in parc ca era un festival al luminilor si doua concerte.
Frumos, luminite, lumanarele, bere, wursti, orchestra, costume de epoca...ce sa mai, frumos. Cum am intrat in parc a inceput o ploaie torentiala de-aia de s-a volatilizat toata populatia. Lumanarelele se umplusera cu apa, baloanele se smuceau ca apucatele, ochestra pusese pahare pe microfoane si apucase ferm cu incheietura dreapta cate o sticla de bere...
Si stam. Si mai stam un pic. Si-apoi am mai stat. La un moment dat au inceput suflatorii sa cante ca se plictiseau. Frumos.
Si-apoi orchestra a strans catrafusele. Si toata lumea a plecat. Si-a iesit din nou soarele.
A fost frumos la Lichtfest in Fulda.
joi, 4 august 2011
Poltergeist
Stiu, va intrebati unde am disparut (ochi dati peste cap) . Pai am tot fost plecata zilele astea si m-o ajuns oboseala.
Din pacate incepe sa se ingroashe gluma, nu prea mai am timp de bloguiala si prostii...
Ce s-a mai intamplat intre timp? Pai strada e la fel de sapata cu utilajele tot acolo unde erau si acu' doua saptamani, usa care a fost reparata intr-un final apoteotic de Dorei acu 3 zile azi nu mai mergea...N-am mai gatit nimic...nimic nou.
Azi am vazut o interventie extrem de rara, un sindrom ciudat de sciatic, nu se vedea nimic pe poze, asa ca l-au deschis. Interesant e ca nu i-au gasit nervul...Am fost acolo domne, nu era pe nicairea!
Dar nu asta era poltergeistu'...nu.
Luni eram pe culoar, ca se facea roentgen si nu-mi pusesem sort ca ma omoara de cocoasa. Dintr-o data peretele se smuceste, si toate capacele dozatoarelor de servetele sar din perete. Dulapiorul cu feshe explodeaza, eu sar in pozitie de hachiji-dachi, mai-mai sa mor de inima direct. Asistentele sar una in bratele celeilalte, ce sa mai, ne speriem. De fapt scapasera asistentele patul cu pacient cu tot in perete, in sala alaturata...nimic palpitant.
Intram inapoi in sala, stateam eu asa linistita, cand aud roentgenu' "dzzzzzzzzzzzzzt". Eu eram fix langa. Fara sort, evident. Numa' ca nu era nimerica cu mana pe buton. Noroc ca mi-a trecut prin cap sa ma uit la pedala: pusese un geniu ditamai cablul de-ala de poti sa tractezi Luna cu el fix pe pedala. Nici nu ma dezmeticesc bine, ca-l vad pe asistent tzopaind pe langa monitorul de la microscop. Daca nu auzeam bazaitul de scurt as fi zis ca se bucura de ceva. Dar nu, saracul auzise ca face scurt si sarise sa-l opreasca de la buton.
Poltergeist, nu alta.
Din pacate incepe sa se ingroashe gluma, nu prea mai am timp de bloguiala si prostii...
Ce s-a mai intamplat intre timp? Pai strada e la fel de sapata cu utilajele tot acolo unde erau si acu' doua saptamani, usa care a fost reparata intr-un final apoteotic de Dorei acu 3 zile azi nu mai mergea...N-am mai gatit nimic...nimic nou.
Azi am vazut o interventie extrem de rara, un sindrom ciudat de sciatic, nu se vedea nimic pe poze, asa ca l-au deschis. Interesant e ca nu i-au gasit nervul...Am fost acolo domne, nu era pe nicairea!
Dar nu asta era poltergeistu'...nu.
Luni eram pe culoar, ca se facea roentgen si nu-mi pusesem sort ca ma omoara de cocoasa. Dintr-o data peretele se smuceste, si toate capacele dozatoarelor de servetele sar din perete. Dulapiorul cu feshe explodeaza, eu sar in pozitie de hachiji-dachi, mai-mai sa mor de inima direct. Asistentele sar una in bratele celeilalte, ce sa mai, ne speriem. De fapt scapasera asistentele patul cu pacient cu tot in perete, in sala alaturata...nimic palpitant.
Intram inapoi in sala, stateam eu asa linistita, cand aud roentgenu' "dzzzzzzzzzzzzzt". Eu eram fix langa. Fara sort, evident. Numa' ca nu era nimerica cu mana pe buton. Noroc ca mi-a trecut prin cap sa ma uit la pedala: pusese un geniu ditamai cablul de-ala de poti sa tractezi Luna cu el fix pe pedala. Nici nu ma dezmeticesc bine, ca-l vad pe asistent tzopaind pe langa monitorul de la microscop. Daca nu auzeam bazaitul de scurt as fi zis ca se bucura de ceva. Dar nu, saracul auzise ca face scurt si sarise sa-l opreasca de la buton.
Poltergeist, nu alta.
sâmbătă, 30 iulie 2011
Ale tineretii valuri...
...au dat cu mine rau de tot de plaja realitatii azi-noapte si azi-dimineata ... valeleu. Tocmai cand crezi ca natura si-a epuizat toate mijloacele prin care te poate pocni in moalele capului in vreo chestiune, pam-trosc-fleoshk!...gaseste un mod complet inedit si crunt sa-ti arate ca te inseli.
Nu credeam ca berea poate provoca asa ceva, dar se pare ca diferenta dintre o experienta frumoasa si una urata - ca si dintre o femeie urata si una frumoasa, dealtfel - este in cantitatea de preparat de maltz ingurgitata. Stiti cum se zice, "the beauty is in the eye of the beer holder".
In fine, m-am lamentat destul, e momentul sa ma mai si plang putin.
Pai da. Pai fuseram azi la aerodrom, cica sa vedem show aerian si sa zburam, unii dintre noi.
Zece grade, o pacla nenorocita de nu-ti mai vedeai nasul dupa prima minciuna si un fel de burnita care parca ti se forma in breton si curgea asa, direct de pe tine pe tine...nu stiu daca ma intelegeti.
Noroc ca aveau un muzeu de planoare. Frumos. O sa mai mergem la Wasserkuppe la aerodrom.
Nu credeam ca berea poate provoca asa ceva, dar se pare ca diferenta dintre o experienta frumoasa si una urata - ca si dintre o femeie urata si una frumoasa, dealtfel - este in cantitatea de preparat de maltz ingurgitata. Stiti cum se zice, "the beauty is in the eye of the beer holder".
In fine, m-am lamentat destul, e momentul sa ma mai si plang putin.
Pai da. Pai fuseram azi la aerodrom, cica sa vedem show aerian si sa zburam, unii dintre noi.
Zece grade, o pacla nenorocita de nu-ti mai vedeai nasul dupa prima minciuna si un fel de burnita care parca ti se forma in breton si curgea asa, direct de pe tine pe tine...nu stiu daca ma intelegeti.
Noroc ca aveau un muzeu de planoare. Frumos. O sa mai mergem la Wasserkuppe la aerodrom.
joi, 28 iulie 2011
Micile placeri (nemtesti) ale vietii
Nuooo, nu vorbesc de bere. Berea e multa, si buna! Nuo!... Tzt!
Pai atunci despre ce? Pai despre asta:
Nu mi-au acceptat dosarul pentru Approbation. Motiv: n-am trecut in CV perioada scolii generale. (Nici nu stiu daca sa rad sau sa-mi pun mainile-n cap).
Merg la supermarket. Dau sa platesc cu cardul. Casierita se uita la el si zice calma : nu primim carduri de credit. Eu senina: nu e de credit (chiar nu e), e debit. Nu, nu pot sa-l primesc. Scot cardul de lei. Ea: Nu e bun, e de credit. Fac ochii mari. Nu, doamna, e debit. Nu e, e de credit. (Imi crescuse tensiunea). Dar de ce ziceti ca-i de credit? Pai unul e MasterCard si unul e VISA. Credit.
Pai atunci despre ce? Pai despre asta:
Nu mi-au acceptat dosarul pentru Approbation. Motiv: n-am trecut in CV perioada scolii generale. (Nici nu stiu daca sa rad sau sa-mi pun mainile-n cap).
Merg la supermarket. Dau sa platesc cu cardul. Casierita se uita la el si zice calma : nu primim carduri de credit. Eu senina: nu e de credit (chiar nu e), e debit. Nu, nu pot sa-l primesc. Scot cardul de lei. Ea: Nu e bun, e de credit. Fac ochii mari. Nu, doamna, e debit. Nu e, e de credit. (Imi crescuse tensiunea). Dar de ce ziceti ca-i de credit? Pai unul e MasterCard si unul e VISA. Credit.
miercuri, 27 iulie 2011
In tara minunilor
Pe usa de la veceu' din blocul operator scrie mare "NOT WC". Desi stiu ca inseamna "buda pentru cazuri extreme", de fiecare data ma blochez o fractiune de secunda cu mana pe clanta, cu pantalonii in vine si sfincterul intern pe jumate deschis. Sovai. Cum adica "NU BUDA"? Dupa care realitatea loveste, si navalesc spre tronul salvator.
Ieri si azi am stat, ca si luni, cate 7-8 ore in sala. Ma simt ca Alice: vad un creier pulsand, si-ncep sa cresc pana la Luna. Nu inteleg ce-mi zice cineva, ma simt un paduche. Si apoi vad nervii cranieni iesind din trunchi exact ca in atlas, si ma fac cat Gulliver in tara piticilor, si apoi fac o nefacuta si-mi vine sa mananc toate prajiturile din lume, poate vreuna ma face mica pana nu ma mai vad (paradoxul maxim, stiu).
Ziua zboara, ma trezesc ca e dupa amiaza si nu am mancat nimic, am spatele intepenit complet si mana dreapta e grebla pe cate-un instrument de-ala de traforaj, gradinarit sau crosetat.
Dar lasa ca ma fac eu mare.
Ieri si azi am stat, ca si luni, cate 7-8 ore in sala. Ma simt ca Alice: vad un creier pulsand, si-ncep sa cresc pana la Luna. Nu inteleg ce-mi zice cineva, ma simt un paduche. Si apoi vad nervii cranieni iesind din trunchi exact ca in atlas, si ma fac cat Gulliver in tara piticilor, si apoi fac o nefacuta si-mi vine sa mananc toate prajiturile din lume, poate vreuna ma face mica pana nu ma mai vad (paradoxul maxim, stiu).
Ziua zboara, ma trezesc ca e dupa amiaza si nu am mancat nimic, am spatele intepenit complet si mana dreapta e grebla pe cate-un instrument de-ala de traforaj, gradinarit sau crosetat.
Dar lasa ca ma fac eu mare.
luni, 25 iulie 2011
Nimic nu e mai ironic decat soarta
Stiu ca nu v-am spus, ca m-am tot abtinut, dar nu mai pot. Da, sunt o gura sparta, dar nu pot sa tin asemenea secret: in uichend am facut ardei umpluti. Da! Si au iesit giugiuc. Moartea caprioarei, ce sa mai.
Si, deoarece aseara pe la 12 mai imbalotam un ardei, ca muream de pofta, azi noapte am facut de plancton, cum ar zice Vaiparu'.
Din fericire lupta cu somnul azi dimineata a durat fix o ora, pana dupa raportul de garda, pentru ca dupa aia m-a umflat un specialist: mergi cu mine sa ma asisti la o operatie pe creier.
Yu-huuuu!
Toate bune si frumoase. M-am suit in hainele verzi, m-am spalat, m-am suit in pantofii-de-maini (asa le zice la manusi aicea, pantofidemaini), ce sa mai, mare chirurg, frate. Muama ce-a crescut fipotele-n mine cand au intrat niste proaspat angajate sa vada sala si io eram cu o pensa in stanga si un foarfec in dreapta...mama mama!
No, toate curg ca-n povesti. Eu eram responsabila de electrocauter si de aspirator (si departatoare, foarfeci, pense...mizilic). La un moment dat, cum calcam eu pe sub masa aia pe acolo, simt ca ma lipesc de ceva. Trag mai tare, mai sa imi ramana papucu' pe jos.
Eh, fix cand ma luptam eu ca Don Quixote cu morile, na! ca tre' sa cauterizez. Trag disperata, ma eliberez, pun papucu' pe pedala, sudez acolo ce sudez, si dau sa ridic picioru' de pe pedala. Si plec cu tot cu pedala. Eh, nush daca stiti, poate unii stiti, dar campurile sterile au o banda adeziva la capete. Care aparent are o placere mai mare la papuci decat la podea (unde ar trebui sa se lipeasca de fapt). Cand m-am eliberat, am plecat cu tot cu camp, care a ramas stantat la papuc, si m-a lipit ferm si de pedala electrocauterului, formand un tot unitar ca detasamentul de pionieri.
Vedeti geniul in toata situatia asta? Nu?
Pai stiu ca voi va radeti de-acolo din coltul vostru, haha, ce praf si-asta, mare lucru sa se aplece sa traga cu mana de camp. Pai da, de acord, dar eu eram sterila. Nici sa ma scarpin nu puteam, daramite sa pun mana pe jos.
Si uite-asa am inceput sa topai disperata intr-un picior, cu pedala de la electrocauter atarnandu-mi candid de piciorul drept, si cu campul steril amenintand sa se sfasie in orice moment. Timp in care asistenta ia electrocauterul sa-l curete. Ma si vedeam dezechilibrandu-ma si calcand pe pedala fix cand era ea cu degetele pe el. Chiar ma gandeam daca ar gusta gluma. Chiar am cochetat cateva microsecunde cu ideea sa o fac sa vad ce se intampla.
M-am abtinut cu greu. Dupa vreo 10-15 secunde de macarena cu campul steril (timp care mie mi s-a parut o eternitate)se aude in linistea din sala: "clampf!" (pedala), pfiuuuuuuu (eu rasufland linistita) si "trrrrrrrrrrrrrrrosc"....da. Campul steril. Din fericire s-a sfasiat numai vreun centimentru unde era prins cu pensa, deci n-a fost vreun dezastru.
Toata viata am urat sa fac doua lucruri: sa calc si sa dau cu aspiratorul. Azi am stat aproape 8 ore cu un aspirator in mana. Si povestesc plina de entuziasm despre asta.
Nimic nu e mai ironic decat soarta.
Si, deoarece aseara pe la 12 mai imbalotam un ardei, ca muream de pofta, azi noapte am facut de plancton, cum ar zice Vaiparu'.
Din fericire lupta cu somnul azi dimineata a durat fix o ora, pana dupa raportul de garda, pentru ca dupa aia m-a umflat un specialist: mergi cu mine sa ma asisti la o operatie pe creier.
Yu-huuuu!
Toate bune si frumoase. M-am suit in hainele verzi, m-am spalat, m-am suit in pantofii-de-maini (asa le zice la manusi aicea, pantofidemaini), ce sa mai, mare chirurg, frate. Muama ce-a crescut fipotele-n mine cand au intrat niste proaspat angajate sa vada sala si io eram cu o pensa in stanga si un foarfec in dreapta...mama mama!
No, toate curg ca-n povesti. Eu eram responsabila de electrocauter si de aspirator (si departatoare, foarfeci, pense...mizilic). La un moment dat, cum calcam eu pe sub masa aia pe acolo, simt ca ma lipesc de ceva. Trag mai tare, mai sa imi ramana papucu' pe jos.
Eh, fix cand ma luptam eu ca Don Quixote cu morile, na! ca tre' sa cauterizez. Trag disperata, ma eliberez, pun papucu' pe pedala, sudez acolo ce sudez, si dau sa ridic picioru' de pe pedala. Si plec cu tot cu pedala. Eh, nush daca stiti, poate unii stiti, dar campurile sterile au o banda adeziva la capete. Care aparent are o placere mai mare la papuci decat la podea (unde ar trebui sa se lipeasca de fapt). Cand m-am eliberat, am plecat cu tot cu camp, care a ramas stantat la papuc, si m-a lipit ferm si de pedala electrocauterului, formand un tot unitar ca detasamentul de pionieri.
Vedeti geniul in toata situatia asta? Nu?
Pai stiu ca voi va radeti de-acolo din coltul vostru, haha, ce praf si-asta, mare lucru sa se aplece sa traga cu mana de camp. Pai da, de acord, dar eu eram sterila. Nici sa ma scarpin nu puteam, daramite sa pun mana pe jos.
Si uite-asa am inceput sa topai disperata intr-un picior, cu pedala de la electrocauter atarnandu-mi candid de piciorul drept, si cu campul steril amenintand sa se sfasie in orice moment. Timp in care asistenta ia electrocauterul sa-l curete. Ma si vedeam dezechilibrandu-ma si calcand pe pedala fix cand era ea cu degetele pe el. Chiar ma gandeam daca ar gusta gluma. Chiar am cochetat cateva microsecunde cu ideea sa o fac sa vad ce se intampla.
M-am abtinut cu greu. Dupa vreo 10-15 secunde de macarena cu campul steril (timp care mie mi s-a parut o eternitate)se aude in linistea din sala: "clampf!" (pedala), pfiuuuuuuu (eu rasufland linistita) si "trrrrrrrrrrrrrrrosc"....da. Campul steril. Din fericire s-a sfasiat numai vreun centimentru unde era prins cu pensa, deci n-a fost vreun dezastru.
Toata viata am urat sa fac doua lucruri: sa calc si sa dau cu aspiratorul. Azi am stat aproape 8 ore cu un aspirator in mana. Si povestesc plina de entuziasm despre asta.
Nimic nu e mai ironic decat soarta.
duminică, 24 iulie 2011
S-o prapadit Amy...
Nimic nou, stiu. Ati aflat deja cu totii din presa. Dar nu despre faptul ca a murit vreau sa vorbesc. Nici despre cum, si de ce...
Ci despre cat de multi gandesc "mare branza, a murit o drogata".
Suntem 6 miliarde. De-a lungul timpului s-au nascut si au murit sute, mii de miliarde de oameni.
S-a nascut doar cate unul din fiecare dintre noi. Toti am avut sansa noastra sa aducem ceva in lumea asta ce nu a mai adus nimeni inainte.
Si totusi, doar un procent infim o fac.
Amy a fost una dintre acei oameni care a adus ceva in plus. Da, n-a facut fata. Da, s-a drogat, a baut, a fumat. N-a fost suficient de puternica sa se ridice cand a cazut.
Dar ea, de acolo din suferinta, din mizeria si intunecimea ei, a avut forta sa creeze ceva ce face frumosul din noi sa vibreze.
Voi, cei care spuneti "da-o dracu de drogata!" ce-ati facut cu viata voastra?
Ci despre cat de multi gandesc "mare branza, a murit o drogata".
Suntem 6 miliarde. De-a lungul timpului s-au nascut si au murit sute, mii de miliarde de oameni.
S-a nascut doar cate unul din fiecare dintre noi. Toti am avut sansa noastra sa aducem ceva in lumea asta ce nu a mai adus nimeni inainte.
Si totusi, doar un procent infim o fac.
Amy a fost una dintre acei oameni care a adus ceva in plus. Da, n-a facut fata. Da, s-a drogat, a baut, a fumat. N-a fost suficient de puternica sa se ridice cand a cazut.
Dar ea, de acolo din suferinta, din mizeria si intunecimea ei, a avut forta sa creeze ceva ce face frumosul din noi sa vibreze.
Voi, cei care spuneti "da-o dracu de drogata!" ce-ati facut cu viata voastra?
vineri, 22 iulie 2011
Girafe
Pe fiecare usa de salon sunt lipite fotografii cu animalute. Ca sa fie mai usor de identificat.
Pe usa salonului 248 sunt doua girafe: una ii da un maoashigheri in gat celeilalte. Haios.
Candva am invatat multe despre insuficienta venoasa cronica. A fost asa, o conjunctura. Am descoperit atunci de ce imi simt tot timpul picioarele ca niste butuci, si de ce facem teleangiectazii si varice. Ca negrii au mai multe valve venoase si fac mai rar decat noi. Ca avem intre 7 si nu mai stiu cate, parca 17 valve venoase, care se distrug prin procese inflamatorii.
Prima intrebare pe care am pus-o la cursul asta a fost "dar girafele de ce nu fac insuficienta venoasa?". Girafele nu au valve venoase in picioare, si au tensiunea arteriala cam cea mai mare din regnul animal, daca nu cea mai mare (undeva pe la 300 si, de mmHG in sistola). Deci? Si de ce nu le crapa vasu-n cap cand beau apa?
Aveam sa aflu mai tarziu, acum vreo cateva luni, ca pielea girafelor are in structura o serie de benzi elastice care fac treaba valvelor la noi. Mult mai bine, pentru ca noi facem varice.
Si, ca sa ne faca in ciuda, ele au si valve venoase. In gat. Ca sa nu le crape vasu-n cap cand se apleaca sa bea apa.
Evolutia convergenta. Adica atunci cand doua organisme complet diferite, in procesul de adaptare la mediu, dezvolta independent aceleasi organe/sisteme/mecanisme. De exemplu aripioarele la pesti si la delfini. Aripile la insecte si la pasari. Benzile elastice in picioare la girafe si la mine.
Pai da. Evolutia mea convergenta se cheama ciorapi medicinali. Ii port cu sfintenie, si sunt motivul pentru care acum nu am doi saci cu apa in loc de glezne.
Deci pot sa ies la bere cu baietii.
E vineeeeeeeri!
Mentiune: Ii multumesc din toata inima lui Ion Petrovai pentru ca a adus in Romania ciorapii medicinali foarte finuti si sexy. Il gasiti la magazinul Primoveno in Bucuresti. Si pe Facebook.
Pe usa salonului 248 sunt doua girafe: una ii da un maoashigheri in gat celeilalte. Haios.
Candva am invatat multe despre insuficienta venoasa cronica. A fost asa, o conjunctura. Am descoperit atunci de ce imi simt tot timpul picioarele ca niste butuci, si de ce facem teleangiectazii si varice. Ca negrii au mai multe valve venoase si fac mai rar decat noi. Ca avem intre 7 si nu mai stiu cate, parca 17 valve venoase, care se distrug prin procese inflamatorii.
Prima intrebare pe care am pus-o la cursul asta a fost "dar girafele de ce nu fac insuficienta venoasa?". Girafele nu au valve venoase in picioare, si au tensiunea arteriala cam cea mai mare din regnul animal, daca nu cea mai mare (undeva pe la 300 si, de mmHG in sistola). Deci? Si de ce nu le crapa vasu-n cap cand beau apa?
Aveam sa aflu mai tarziu, acum vreo cateva luni, ca pielea girafelor are in structura o serie de benzi elastice care fac treaba valvelor la noi. Mult mai bine, pentru ca noi facem varice.
Si, ca sa ne faca in ciuda, ele au si valve venoase. In gat. Ca sa nu le crape vasu-n cap cand se apleaca sa bea apa.
Evolutia convergenta. Adica atunci cand doua organisme complet diferite, in procesul de adaptare la mediu, dezvolta independent aceleasi organe/sisteme/mecanisme. De exemplu aripioarele la pesti si la delfini. Aripile la insecte si la pasari. Benzile elastice in picioare la girafe si la mine.
Pai da. Evolutia mea convergenta se cheama ciorapi medicinali. Ii port cu sfintenie, si sunt motivul pentru care acum nu am doi saci cu apa in loc de glezne.
Deci pot sa ies la bere cu baietii.
E vineeeeeeeri!
Mentiune: Ii multumesc din toata inima lui Ion Petrovai pentru ca a adus in Romania ciorapii medicinali foarte finuti si sexy. Il gasiti la magazinul Primoveno in Bucuresti. Si pe Facebook.
joi, 21 iulie 2011
Invitatie la balet
Ne radem, ne radem, dar hai sa ne mai si culturalizam.
Va propun astazi un balet. Sunteti gata? Dau drumul la poveste?
Gata!
Uvertura: Scena e linistita, luminata destul de bine. In centru, un actor doarme linistit. Peste el, cu miscari gratioase, incep sa se aseze usor, plutind, straturi de zapada albastra, care lasa ici colo mici petice de verdeata. Muzica e linistita, ritmica: o vioara veche face un pizzicato in sol, in tempo de 70 bpm.
In scena intra cativa dansatori. Incepe un Pas de deux, scurt si precis: unul dintre ei, in écarté, executa cateva miscari gratioase cu mainile in fata, apoi o pirouette, apoi un grand battement en arrière.
Secventa se reia cu inca un actor. Miscarile sunt precise si sigure. Mereu perfect executate.
Actul intai: Unul dintre dansatori traseaza o linie perfecta cu un stilou rosu, undeva pe personajul adormit. Scena se concentreaza pe o zona mica, foarte luminata din centrul unei zone verzi. Apar dansatori mici, metalici si textili care descriu miscari fine si precise pana cand, in zona verde se deschide un nou univers: multe nuante de rosu, un pic de alb sidefiu. Pe denivelarile nou aparute, micii dansatori metalici, ascutiti si fini, descriu rapid si cu agilitate o serie de passè, pirouette, elevè, pliè, en croix, échappé sur les pointes, demi-pointes, plus multe alte miscari gratioase si fine, toate printre movilite pulsande, sau sidefii, sau fragile. Muzica e completata din cand in cand de sunete grave de viola sau contrabas, urmate de mici sfaraituri si coloane minuscule de fum. Peste ele curg fine si precise mici arteziene care inunda peisajul rosu.
Actul al doilea:
Decorul se schimba; balerinii mici sunt vazuti prin doua ocheane mari, care lumineaza scena cu un reflector. Apar sabii si iatagane minuscule, care reteaza si curata. Dansul continua: pas de chat, double rond de jambe en l'air, pas de bourrée, terminat in demi plié.
Actul al treilea:
Ocheanele dispar. In scena apar mici actori subtiri si curbi, care zboara prin aer in serii perfecte de grand jetté si acopera repede cu ajutorul unor sfori mici si subtiri peisajul rosu.
Grand finale: Sunete de staccato, mici violoncele si oboi. Vioara din inceput inceteaza, si actorul principal deschide ochii. Ceilalti actori se retag, si luminile se sting.
Cine-a zis :"chirurgii sunt niste macelari" n-a fost in viata lui la balet.
Coda: Ii multumesc Biancai Rusu, care mi-a povestit prima data despre denumirile miscarilor din balet.( ti-am zis ca nu uit cum e cu pas de boureé :P )
Va propun astazi un balet. Sunteti gata? Dau drumul la poveste?
Gata!
Uvertura: Scena e linistita, luminata destul de bine. In centru, un actor doarme linistit. Peste el, cu miscari gratioase, incep sa se aseze usor, plutind, straturi de zapada albastra, care lasa ici colo mici petice de verdeata. Muzica e linistita, ritmica: o vioara veche face un pizzicato in sol, in tempo de 70 bpm.
In scena intra cativa dansatori. Incepe un Pas de deux, scurt si precis: unul dintre ei, in écarté, executa cateva miscari gratioase cu mainile in fata, apoi o pirouette, apoi un grand battement en arrière.
Secventa se reia cu inca un actor. Miscarile sunt precise si sigure. Mereu perfect executate.
Actul intai: Unul dintre dansatori traseaza o linie perfecta cu un stilou rosu, undeva pe personajul adormit. Scena se concentreaza pe o zona mica, foarte luminata din centrul unei zone verzi. Apar dansatori mici, metalici si textili care descriu miscari fine si precise pana cand, in zona verde se deschide un nou univers: multe nuante de rosu, un pic de alb sidefiu. Pe denivelarile nou aparute, micii dansatori metalici, ascutiti si fini, descriu rapid si cu agilitate o serie de passè, pirouette, elevè, pliè, en croix, échappé sur les pointes, demi-pointes, plus multe alte miscari gratioase si fine, toate printre movilite pulsande, sau sidefii, sau fragile. Muzica e completata din cand in cand de sunete grave de viola sau contrabas, urmate de mici sfaraituri si coloane minuscule de fum. Peste ele curg fine si precise mici arteziene care inunda peisajul rosu.
Actul al doilea:
Decorul se schimba; balerinii mici sunt vazuti prin doua ocheane mari, care lumineaza scena cu un reflector. Apar sabii si iatagane minuscule, care reteaza si curata. Dansul continua: pas de chat, double rond de jambe en l'air, pas de bourrée, terminat in demi plié.
Actul al treilea:
Ocheanele dispar. In scena apar mici actori subtiri si curbi, care zboara prin aer in serii perfecte de grand jetté si acopera repede cu ajutorul unor sfori mici si subtiri peisajul rosu.
Grand finale: Sunete de staccato, mici violoncele si oboi. Vioara din inceput inceteaza, si actorul principal deschide ochii. Ceilalti actori se retag, si luminile se sting.
Cine-a zis :"chirurgii sunt niste macelari" n-a fost in viata lui la balet.
Coda: Ii multumesc Biancai Rusu, care mi-a povestit prima data despre denumirile miscarilor din balet.( ti-am zis ca nu uit cum e cu pas de boureé :P )
miercuri, 20 iulie 2011
Clisee
Azi vom aborda 3:
-1. "idealul meu in viata e femeia cu mustata"
-2. Grey's Anatomy
-3. "arabii sunt teroristi".
Sa incepem cu inceputul. Ma, voi m-ati injurat! Azi n-am mancat nimic. Ca n-am apucat.
1.Ziceam de femeia cu mustata. Pai da. N-am vazut niciodata pana acum femei care se barbieresc zilnic. Aici "zilnic" descrie doua lucruri nasoale: felul in care dau peste ele, si frecventa cu care se barbieresc. In general arata astfel:
Adica: are 1,50-1,65. Minimum 85 de kg, Genu Valgum (picioare in X) (o desenasem prea silfida, si am storcit-o din program, de-aia are fata asa turtita). Are perciuni, tunsa scurt. 3 cercei intr-o ureche. Undeva intre 15-35 ani. In zona maxilarului si a mandibulei se zaresc tuleiele unui cioc/mustata proaspat rase. Sanii nu exista sau sunt direct lipiti de burta.
Din fericire sunt rare.
2. Grey's Anatomy.
Da, e cul. Avem pagere (bine, eu inca nu) si alergam cu halatele in vant pe culoare. Da, vin urgente si tabaram toti in unitatea de primiri urgente(UPU) inainte sa ajunga pacientul. Dar!...
Mare parte din zi consta in scris hartzoage. Cand i se face CT/radiografie pacientului din UPU radiologul urla "Roentgeeeeen" si toata lumea, ca la o hora stramoseasca, face un cerc care se largeste uniform si se scurge simultan din sala prin diverse usi. Invariabil, in momentul de asteptare se aude un fermoar de slitz care se inchide. (nu stiu care-i faza, dar mereu se gaseste cineva sa uite sa-si traga fermoarul. De obicei asta e unul din putinele momente in care chiar nu faci nimic si descoperi sau iti aduci aminte ca nu ai tras un fermoar pe undeva).
3. "Arabii sunt teroristi". Aiurea. De fapt sunt super baieti. Doar ca atunci cand vorbesc normal parca se cearta intre ei. Am doi colegi arabi. Prima data cand i-am auzit vorbind am crezut ca se iau la bataie. Pana au inceput sa rada. Dupa aia m-am obisnuit. Ei, azi s-au chiar contrat putin. Va imaginati cum urlau. La un moment dat suna telefonul. Si suna. Ei continua sa urle in limba lor. Si suna. La un moment dat, unul dintre ei raspunde, continuand sa urle in receptor in araba. Si urla. Si urla. Cand termina ce are de zis in araba continua calm in germana: Neurochirurgie, Icsuleanu la telefon.
-1. "idealul meu in viata e femeia cu mustata"
-2. Grey's Anatomy
-3. "arabii sunt teroristi".
Sa incepem cu inceputul. Ma, voi m-ati injurat! Azi n-am mancat nimic. Ca n-am apucat.
1.Ziceam de femeia cu mustata. Pai da. N-am vazut niciodata pana acum femei care se barbieresc zilnic. Aici "zilnic" descrie doua lucruri nasoale: felul in care dau peste ele, si frecventa cu care se barbieresc. In general arata astfel:
Adica: are 1,50-1,65. Minimum 85 de kg, Genu Valgum (picioare in X) (o desenasem prea silfida, si am storcit-o din program, de-aia are fata asa turtita). Are perciuni, tunsa scurt. 3 cercei intr-o ureche. Undeva intre 15-35 ani. In zona maxilarului si a mandibulei se zaresc tuleiele unui cioc/mustata proaspat rase. Sanii nu exista sau sunt direct lipiti de burta.
Din fericire sunt rare.
2. Grey's Anatomy.
Da, e cul. Avem pagere (bine, eu inca nu) si alergam cu halatele in vant pe culoare. Da, vin urgente si tabaram toti in unitatea de primiri urgente(UPU) inainte sa ajunga pacientul. Dar!...
Mare parte din zi consta in scris hartzoage. Cand i se face CT/radiografie pacientului din UPU radiologul urla "Roentgeeeeen" si toata lumea, ca la o hora stramoseasca, face un cerc care se largeste uniform si se scurge simultan din sala prin diverse usi. Invariabil, in momentul de asteptare se aude un fermoar de slitz care se inchide. (nu stiu care-i faza, dar mereu se gaseste cineva sa uite sa-si traga fermoarul. De obicei asta e unul din putinele momente in care chiar nu faci nimic si descoperi sau iti aduci aminte ca nu ai tras un fermoar pe undeva).
3. "Arabii sunt teroristi". Aiurea. De fapt sunt super baieti. Doar ca atunci cand vorbesc normal parca se cearta intre ei. Am doi colegi arabi. Prima data cand i-am auzit vorbind am crezut ca se iau la bataie. Pana au inceput sa rada. Dupa aia m-am obisnuit. Ei, azi s-au chiar contrat putin. Va imaginati cum urlau. La un moment dat suna telefonul. Si suna. Ei continua sa urle in limba lor. Si suna. La un moment dat, unul dintre ei raspunde, continuand sa urle in receptor in araba. Si urla. Si urla. Cand termina ce are de zis in araba continua calm in germana: Neurochirurgie, Icsuleanu la telefon.
marți, 19 iulie 2011
Dialoguri Platonice v2.0.11
V-am zis? Ieri am mancat sarmale. Sic! Fac pariu ca voi acolo unde sunteti, nu ati mancat ieri sarmale!
Dar, azi...
Ziua de azi a debutat furibund cu un domn respectabil (peste shaij si multi de ani) care a venit in urgenta cu o sangerare masiva intracraniana. Cel mai demn lucru de luat in seama li s-a parut tuturor ca sangerarea a aparut post-coital.
Sincer, si mie.
Dupa aia ziua a capatat o aroma Eliadiana, adusa de un curent de aer din "La Tiganci". In UPU sunt uitata de colegul pe care il parazitam azi, intr-un salon cu o doamna cu dementa si alte probleme. Si iata-ma nevoita sa vorbesc cu un pacient. Care nu e ancorat in realitate nici cat Hindenburgul la Lakehurst.
Dar sa va redau aproximativ dialogul:
Doamna: tu esti sora mea!!!
Eu: vine imediat.
D: Sora, sora!!!
E: nu sunt sora, dar va ajut daca pot, ce s-a intamplat?
D:(cu mana dreapta trage de scutec, cu stanga de tubul de oxigen de la nas): scoate-mi scutecul, imi provoaca dureri
E: (nevazand mana care tragea de scutec, ci doar pe cea care tragea tubul de oxigen, si nestiind cuvantul pentru scutec): Lasati-l, trebuie sa il tineti la nas!
D: Mai ai parinti?
E: nu, aici sunteti in Fulda.
D: aaaa, esti orfana...
E: va e sete?
D: da, da apa, apa (ii dau, bea). e foarte buna.
E: va vede imediat, dar trebuie sa stati linistita.
D: ramai cu mine tu?
E: da, raman.
D: (urland de durere)trage-mi scutecul, ma doare
E: ce anume in ce?
D: au au au. da-mi un pix
E: unde, pe culoar?
Am fost salvata de un infirmier care a intrat la fix cu niste cearsafuri in brate.
Asta seara astept primul vizitator roman: un amic motociclist care a fost la Nordkapp si vine la un pahar de vorba in drumul de intoarcere. (http://www.facebook.com/groups/186295201420413?id=202213539828579#!/gigel.cintaretu)
Yuhuuu!
Dar, azi...
Ziua de azi a debutat furibund cu un domn respectabil (peste shaij si multi de ani) care a venit in urgenta cu o sangerare masiva intracraniana. Cel mai demn lucru de luat in seama li s-a parut tuturor ca sangerarea a aparut post-coital.
Sincer, si mie.
Dupa aia ziua a capatat o aroma Eliadiana, adusa de un curent de aer din "La Tiganci". In UPU sunt uitata de colegul pe care il parazitam azi, intr-un salon cu o doamna cu dementa si alte probleme. Si iata-ma nevoita sa vorbesc cu un pacient. Care nu e ancorat in realitate nici cat Hindenburgul la Lakehurst.
Dar sa va redau aproximativ dialogul:
Doamna: tu esti sora mea!!!
Eu: vine imediat.
D: Sora, sora!!!
E: nu sunt sora, dar va ajut daca pot, ce s-a intamplat?
D:(cu mana dreapta trage de scutec, cu stanga de tubul de oxigen de la nas): scoate-mi scutecul, imi provoaca dureri
E: (nevazand mana care tragea de scutec, ci doar pe cea care tragea tubul de oxigen, si nestiind cuvantul pentru scutec): Lasati-l, trebuie sa il tineti la nas!
D: Mai ai parinti?
E: nu, aici sunteti in Fulda.
D: aaaa, esti orfana...
E: va e sete?
D: da, da apa, apa (ii dau, bea). e foarte buna.
E: va vede imediat, dar trebuie sa stati linistita.
D: ramai cu mine tu?
E: da, raman.
D: (urland de durere)trage-mi scutecul, ma doare
E: ce anume in ce?
D: au au au. da-mi un pix
E: unde, pe culoar?
Am fost salvata de un infirmier care a intrat la fix cu niste cearsafuri in brate.
Asta seara astept primul vizitator roman: un amic motociclist care a fost la Nordkapp si vine la un pahar de vorba in drumul de intoarcere. (http://www.facebook.com/groups/186295201420413?id=202213539828579#!/gigel.cintaretu)
Yuhuuu!
luni, 18 iulie 2011
Universalul Dorel
Dimineata, ploaie, somnoroasa si nervoasa ca m-am trezit cu juma de ora mai devreme sa prind administratorul care nu e niciodata la post. Nu era nici azi.
Trec prin santierul din fata caminului. Nu e noroi, dar de cand am venit e nemiscat si perpetuu. Aud un scrashnet in pietris, si ma feresc la timp cat sa nu ma urc in furculita unui motostivuitor, ce dracu' o fi cautand ala pe acolo. Din cabina ma priveste shui un nene rubicond, bronzat, cu tigara in coltul gurii.
Trec pe strada pe langa o bucata de asfalt scobita de cand am venit eu aici. Neclintita. Frumos imprejmuita si semnalizata, dar acolo.
Nu am vazut niciodata pe cineva lucrand. E drept ca utilajele sunt in alta pozitie in fiecare zi, dar aspectul general e uniform: santier.
In spital, usa dinspre UPU deschisa larg, cu shaptishpe metri de matzaraie si alte cabluri explodate din cant. Aceeasi usa demontata si joi, si vinerea trecuta. In jurul ei, 6 halterofili in salopete. 5 tineau cu 2 degete cate un cablu, unul, evident cel mai sfrijit, se lupta cu niste utilaje pneumatice sa repare ceva pe la mecanismul hidraulic.
Nu-i asa ca ati mai vazut asta undeva?
Trec prin santierul din fata caminului. Nu e noroi, dar de cand am venit e nemiscat si perpetuu. Aud un scrashnet in pietris, si ma feresc la timp cat sa nu ma urc in furculita unui motostivuitor, ce dracu' o fi cautand ala pe acolo. Din cabina ma priveste shui un nene rubicond, bronzat, cu tigara in coltul gurii.
Trec pe strada pe langa o bucata de asfalt scobita de cand am venit eu aici. Neclintita. Frumos imprejmuita si semnalizata, dar acolo.
Nu am vazut niciodata pe cineva lucrand. E drept ca utilajele sunt in alta pozitie in fiecare zi, dar aspectul general e uniform: santier.
In spital, usa dinspre UPU deschisa larg, cu shaptishpe metri de matzaraie si alte cabluri explodate din cant. Aceeasi usa demontata si joi, si vinerea trecuta. In jurul ei, 6 halterofili in salopete. 5 tineau cu 2 degete cate un cablu, unul, evident cel mai sfrijit, se lupta cu niste utilaje pneumatice sa repare ceva pe la mecanismul hidraulic.
Nu-i asa ca ati mai vazut asta undeva?
duminică, 17 iulie 2011
Atentie la...ce?
Azi a trebuit sa ma adun din pijamale si sa ies. Nu numai ca deja eram nesimtita, ca ma tot sunau baietii si refuzam, dar, ca sa fiu sincera, nu mai aveam bere.
Ma sui in haine, geaca, shapca, ies. Ploaie ca-n povesti. Pornesc cu cantec de pionier, spre statia in sensul gresit, normal. Doar nu era sa ma dezmint. Pana m-am prins eu, am pierdut autobuzul. Si uite asa am stat 35 de minute in ploaie, pana a venit urmatorul. Inainte sa inceapa sa-mi curga Niagara pe ceafa a fost bine. Dupa aia a venit autobuzul.
M-am intalnit cu baietii in fata la shaormerie, normal. Ei au mancat, eu mi-am luat doar cartofi prajiti si, evident, bere.
O beau, dam sa plecam, dar dupa bere, omu' normal merge la toaleta. Caut pe acolo, vad desenul cu batonul cu fusta cloj si batonul cu palarie. Toaleta. Sub desene mai scria ceva. Parea a fi important, asa ca, in timp ce ma cazneam sa buchisesc cuvantul de vreo 30 de cm "vor...nfsjhfhsjgfsgusfshfeheus", deschid usa, si, cu ochii inca incercand sa cuprinda intelepciunea cuvantului, calc.
In aer. Dupa primele doua rostogoliri, printre manevre de agatat de balustrada si sprijinit in pereti sa nu-mi sparg mecla, creierul meu proceseaza si mesajul de pe usa:
"Atentie la trepte".
Ma sui in haine, geaca, shapca, ies. Ploaie ca-n povesti. Pornesc cu cantec de pionier, spre statia in sensul gresit, normal. Doar nu era sa ma dezmint. Pana m-am prins eu, am pierdut autobuzul. Si uite asa am stat 35 de minute in ploaie, pana a venit urmatorul. Inainte sa inceapa sa-mi curga Niagara pe ceafa a fost bine. Dupa aia a venit autobuzul.
M-am intalnit cu baietii in fata la shaormerie, normal. Ei au mancat, eu mi-am luat doar cartofi prajiti si, evident, bere.
O beau, dam sa plecam, dar dupa bere, omu' normal merge la toaleta. Caut pe acolo, vad desenul cu batonul cu fusta cloj si batonul cu palarie. Toaleta. Sub desene mai scria ceva. Parea a fi important, asa ca, in timp ce ma cazneam sa buchisesc cuvantul de vreo 30 de cm "vor...nfsjhfhsjgfsgusfshfeheus", deschid usa, si, cu ochii inca incercand sa cuprinda intelepciunea cuvantului, calc.
In aer. Dupa primele doua rostogoliri, printre manevre de agatat de balustrada si sprijinit in pereti sa nu-mi sparg mecla, creierul meu proceseaza si mesajul de pe usa:
"Atentie la trepte".
sâmbătă, 16 iulie 2011
Despre murdarirea timpului
Astazi a fost o zi in care nu m-am dat jos din pat. As fi putut sa ma duc la bazin cu baietii, dar nu am costum de baie si aici e cam inchis sambata si duminica. Nu stiu exact cum si cat, si deoarece mi-era lene oricum sa ies, m-am gandit ca e o scuza buna. N-am costum, frate.
Am indesat o bere pe la 5 si m-am turtit de tot.
Dar, de unde titlul?
Pai hai sa va povestesc.
Unul dintre motivele pentru care nu-mi place Romania, este grija pentru capra vecinului. Nu sa-i fie bine, nuuuuuuuuuuo! Grija ca de ce nu moare odata, al dracului patruped!
Preocuparile principale ale romanului (sigur, sunt convinsa ca nu e specific Romaniei, dar eu acolo am vazut de-astea) sunt (intr-o ordine aleatorie):
1. Cum sa faca sa calce cat mai multi "fraieri" pe cap. De exemplu traficul: mers pe linia de tramvai, taiat fata in trafic, scuipat biciclisti din jip fix in crestet, muama, ce amuzant, zece puncte.
2. Sa le arate el/ea ce tare-n buluz e. De exemplu: masini cu 6,5 roti si creneluri de aur la colturi, lanturi de aur cu portretul lui Maical, boxe de 13 catralioane de wati, cate 3 femele sau/si masculi odata la brat (nashpete/etzi, nu conteaza, sa iasa la numar).
3. Cum sa-i invete pe retarzii din jurul lui sa-si traiasca viata. De exemplu: daca vrei sa ai siguranta-n trafic de ce-ti iei motocicleta?
3. Sa le explice alora care vad altfel lucrurile decat ei ca sunt niste tampiti. De exemplu: biciclistii sunt niste retarzi cu marsurile lor, s-a inventat masina; Astept si alte exemple de la voi, m-a lasat inspiratia.
Viata romanului obisnuit este o telenovela despre viata caprei vecinului, nu despre a caprei lui. Sta sprijinit ca Moromete de gard, fara insa a avea intelepciunea lui, si priveste fascinat, asteptand sa dea capra cu picioru-n galeata, sau ceva.
A lui, asa cum spune si zicala, e lasata sa intre-n depresie si sa moara de foame.
Dar am deviat si tot nu v-am zis cum e cu timpul. M-am trezit ieri, din nou, a j'shpea oara numai in ultimele cateva luni, tinta unor rautati gratuite.
Exista oameni care isi impart timpul intre a lovi murdar si a para lovituri murdare.
Atata pot ei. Atata spera ei de la viata. Pasesc intr-un cerc vicios, si putini au nervul sa calce alaturi ca sa vada ce se intampla.
Alo! Nu se intampla nimic! Veti avea mai multa liniste si pace si timp sa va traiti viata. Va jur!
Am considerat dintotdeauna ca timpul e cel mai pur lucru pe care ni-l da sansa de a fi nascuti. A-l irosi cu barfe si intrigi de comuna mi se pare o murdarire a lui.
As fi putut sa-i raspund domnitei cu aceeasi moneda? Sunt convinsa ca da. Oricine ar fi putut. Ar fi trebuit? Hmmmmmmmmmmmmmm.....
Nu. Eu nu vreau sa-mi murdaresc timpul.
Am indesat o bere pe la 5 si m-am turtit de tot.
Dar, de unde titlul?
Pai hai sa va povestesc.
Unul dintre motivele pentru care nu-mi place Romania, este grija pentru capra vecinului. Nu sa-i fie bine, nuuuuuuuuuuo! Grija ca de ce nu moare odata, al dracului patruped!
Preocuparile principale ale romanului (sigur, sunt convinsa ca nu e specific Romaniei, dar eu acolo am vazut de-astea) sunt (intr-o ordine aleatorie):
1. Cum sa faca sa calce cat mai multi "fraieri" pe cap. De exemplu traficul: mers pe linia de tramvai, taiat fata in trafic, scuipat biciclisti din jip fix in crestet, muama, ce amuzant, zece puncte.
2. Sa le arate el/ea ce tare-n buluz e. De exemplu: masini cu 6,5 roti si creneluri de aur la colturi, lanturi de aur cu portretul lui Maical, boxe de 13 catralioane de wati, cate 3 femele sau/si masculi odata la brat (nashpete/etzi, nu conteaza, sa iasa la numar).
3. Cum sa-i invete pe retarzii din jurul lui sa-si traiasca viata. De exemplu: daca vrei sa ai siguranta-n trafic de ce-ti iei motocicleta?
3. Sa le explice alora care vad altfel lucrurile decat ei ca sunt niste tampiti. De exemplu: biciclistii sunt niste retarzi cu marsurile lor, s-a inventat masina; Astept si alte exemple de la voi, m-a lasat inspiratia.
Viata romanului obisnuit este o telenovela despre viata caprei vecinului, nu despre a caprei lui. Sta sprijinit ca Moromete de gard, fara insa a avea intelepciunea lui, si priveste fascinat, asteptand sa dea capra cu picioru-n galeata, sau ceva.
A lui, asa cum spune si zicala, e lasata sa intre-n depresie si sa moara de foame.
Dar am deviat si tot nu v-am zis cum e cu timpul. M-am trezit ieri, din nou, a j'shpea oara numai in ultimele cateva luni, tinta unor rautati gratuite.
Exista oameni care isi impart timpul intre a lovi murdar si a para lovituri murdare.
Atata pot ei. Atata spera ei de la viata. Pasesc intr-un cerc vicios, si putini au nervul sa calce alaturi ca sa vada ce se intampla.
Alo! Nu se intampla nimic! Veti avea mai multa liniste si pace si timp sa va traiti viata. Va jur!
Am considerat dintotdeauna ca timpul e cel mai pur lucru pe care ni-l da sansa de a fi nascuti. A-l irosi cu barfe si intrigi de comuna mi se pare o murdarire a lui.
As fi putut sa-i raspund domnitei cu aceeasi moneda? Sunt convinsa ca da. Oricine ar fi putut. Ar fi trebuit? Hmmmmmmmmmmmmmm.....
Nu. Eu nu vreau sa-mi murdaresc timpul.
vineri, 15 iulie 2011
Si totusi...
Oricat de optimista as fi, si oricat de echilibrata, si oricat de impacata cu viata - si implicit moartea - , nu pot sa nu ma intristez uneori.
Acasa ma intristam intens, desi pe termen scurt, e drept, cand vedeam cersetorii la intersectie. La FIECARE intersectie, aproape. Sau cand vedeam animale maltratate, uneori pana la extrem. Aici nu vad asta. Aici vad iepurasi in parc si animale fericite. Si totusi...
Mi-am promis ca nu o sa povestesc despre anumiti pacienti. De multe ori boala ne ia orice demnitate. Insa azi am primit un link la o poza de o tristete extrema. O mai vazusem, insa nu ma pot opri sa nu ma intristez.
Povestea pozei este urmatoarea: in 1993, in timpul foametei din Sudan, un fotograf a surprins imaginea unei fetite casectice care se tara spre un centru de ajutor care oferea mancare. In spatele ei se afla un vultur care parca o asteapta rabdator sa moara. Publicata in "The New York Times", fotografia a castigat premiul Pulitzer in 1994.
http://www.nytimes.com/imagepages/2009/04/15/arts/15jaar_CA0.ready.html
Cateva luni mai tarziu, Kevin Carter, fotograful, se sinucide. S-a facut mare tam-tam ca s-a sinucis din cauza acuzatiilor care i s-au adus ca nu a ajutat-o, ci doar s-a oprit sa faca poza, dar, cu un istoric de depresie si incercari esuate de sinucidere, ma indoiesc.
Omul vazuse multe atrocitati la viata lui, fiind nascut intr-o Africa de Sud chinuita de apartheid. Fiind primul fotograf care a fotografiat o executie a unei femei de culoare pentru ca avut o relatie cu un ofiter alb de politie (deci am dubii ca ea a consimtit). Prin "necklacing". Adica executia prin aprinderea unui cauciuc plin cu benzina care este infasurat in jurul celui executat.
Traim intr-o lume plina de atrocitati. Suntem niste fiinte violente. Uneori de o rautate extrema, mai ales pentru ca e gratuita. De ce e nevoie ca un om sa ajunga animal? De niste hormoni, care te fac sa pierzi controlul. Si sa te bucuri ca altii sufera pentru ca i-ai facut tu sa sufere.
Pentru ca asta iti da iluzia de control.
Dar, uita-te mai atent, "Homo Sapiens", nu cumva asta inseamna exact ca NU ai control?
Peroratii de doi lei, le-ati auzit de cel putin cateva ori, in diverse forme. Le-am scris pentru ca voiam sa explic cum reuseam sa ma adun repede si sa-mi infrang tristetea cand vedeam oameni suferind. Spunandu-mi ca oamenii sunt rai. Avari. Egoisti. Incapabili in 99% din cazuri sa treaca peste nevoia lor de a se hrani din ingenuncherea altora. Deci incapabili sa faca ceva frumos cu timpul care li s-a dat.
Si totusi...
Luni am vazut o imagine pe care nu reusesc sa mi-o scot din cap. Imagine care s-a repetat zilnic. Un om invins, daramat, plangand, lipsit de orice scanteie in ochi.
Un om care a intrat demn, zambitor, cu o expresie calda si optimista in spital vinerea trecuta, cu o usoara durere de coloana vertebrala. Un om a carui scintigrafie arata metastaze in aproape toate oasele. Un om invins in cateva secunde de o imagine mai trista decat orice fotografie castigatoare de premii: a lui.
In fata iubirii si a mortii suntem toti la fel: neputiinciosi si lipsiti de orice demnitate.
Acasa ma intristam intens, desi pe termen scurt, e drept, cand vedeam cersetorii la intersectie. La FIECARE intersectie, aproape. Sau cand vedeam animale maltratate, uneori pana la extrem. Aici nu vad asta. Aici vad iepurasi in parc si animale fericite. Si totusi...
Mi-am promis ca nu o sa povestesc despre anumiti pacienti. De multe ori boala ne ia orice demnitate. Insa azi am primit un link la o poza de o tristete extrema. O mai vazusem, insa nu ma pot opri sa nu ma intristez.
Povestea pozei este urmatoarea: in 1993, in timpul foametei din Sudan, un fotograf a surprins imaginea unei fetite casectice care se tara spre un centru de ajutor care oferea mancare. In spatele ei se afla un vultur care parca o asteapta rabdator sa moara. Publicata in "The New York Times", fotografia a castigat premiul Pulitzer in 1994.
http://www.nytimes.com/imagepages/2009/04/15/arts/15jaar_CA0.ready.html
Cateva luni mai tarziu, Kevin Carter, fotograful, se sinucide. S-a facut mare tam-tam ca s-a sinucis din cauza acuzatiilor care i s-au adus ca nu a ajutat-o, ci doar s-a oprit sa faca poza, dar, cu un istoric de depresie si incercari esuate de sinucidere, ma indoiesc.
Omul vazuse multe atrocitati la viata lui, fiind nascut intr-o Africa de Sud chinuita de apartheid. Fiind primul fotograf care a fotografiat o executie a unei femei de culoare pentru ca avut o relatie cu un ofiter alb de politie (deci am dubii ca ea a consimtit). Prin "necklacing". Adica executia prin aprinderea unui cauciuc plin cu benzina care este infasurat in jurul celui executat.
Traim intr-o lume plina de atrocitati. Suntem niste fiinte violente. Uneori de o rautate extrema, mai ales pentru ca e gratuita. De ce e nevoie ca un om sa ajunga animal? De niste hormoni, care te fac sa pierzi controlul. Si sa te bucuri ca altii sufera pentru ca i-ai facut tu sa sufere.
Pentru ca asta iti da iluzia de control.
Dar, uita-te mai atent, "Homo Sapiens", nu cumva asta inseamna exact ca NU ai control?
Peroratii de doi lei, le-ati auzit de cel putin cateva ori, in diverse forme. Le-am scris pentru ca voiam sa explic cum reuseam sa ma adun repede si sa-mi infrang tristetea cand vedeam oameni suferind. Spunandu-mi ca oamenii sunt rai. Avari. Egoisti. Incapabili in 99% din cazuri sa treaca peste nevoia lor de a se hrani din ingenuncherea altora. Deci incapabili sa faca ceva frumos cu timpul care li s-a dat.
Si totusi...
Luni am vazut o imagine pe care nu reusesc sa mi-o scot din cap. Imagine care s-a repetat zilnic. Un om invins, daramat, plangand, lipsit de orice scanteie in ochi.
Un om care a intrat demn, zambitor, cu o expresie calda si optimista in spital vinerea trecuta, cu o usoara durere de coloana vertebrala. Un om a carui scintigrafie arata metastaze in aproape toate oasele. Un om invins in cateva secunde de o imagine mai trista decat orice fotografie castigatoare de premii: a lui.
In fata iubirii si a mortii suntem toti la fel: neputiinciosi si lipsiti de orice demnitate.
joi, 14 iulie 2011
Oglinda, oglinjoara...
Desi nu am suficiente date incat observatiile mele sa fie semnificative statistic, o sa va impartasesc primele impresii despre frumusetea oamenilor de aici.
Se impart dupa parerea mea in 4 categorii:
1. Foarte frumosi (cam 20%. 90% dintre acestia sunt barbati). Inalti, frumos proportionati, piele superba, ochi albastri, picioare lungi...ce sa mai, frumosi.
2. Foarte urati (cam 45%). Obezi, burtosi, ele fara tza...sani, ei cu. Si ei si ele cu spatele cat sa faci linistit un tenis de masa.
3. 30 de procente care ar fi frumusei daca ar fi barbati, dar uratele daca ar fi femei. Singura problema e ca nu reusesc sa ghicesc ce sex au, deci nu-i pot incadra in categoriile anterioare.
4. Restul de 5% sunt strainii. Nu-i amestec. Nu am cum...sunt prea altfel.
Revenind la chestii serioase.
Azi am stat numai in sala de operatii. Nu intru in detalii. In afara de faptul ca, la un moment dat nu mai aveam nimic de facut (se bagase sefu' ca era o chestie de finete) si mi-au dat un scaun de-ala cu husa bleo. Creca e o mare chestie husa aia, e fragila sau ceva, ca nu trebuia sa ma ating de nimic cu ea. La un moment dat, de la atata concentrare in microscopu' ala (si concentrare sa stau fixa pe scaun, ca aveam doar juma' de buca pe el, nu puteam mai bine de husa, si era si pe rotile) mi s-a cam terminat oxigenu' si am cam atzipit, s-o zic pe-aia dreapta. Motiv pentru care era sa cad cu scaun cu tot peste un geamantan de-ala cu clesti si cutite. S-a auzit un "bupffff" si singurul gand a fost "mankatzash, le-am stricat astora husa!!!"...dar nu atinsesm decat cu rotilele. Pfiiiiuuuuuu!
Bonus: Azi au pus baietii si "Oltenitza", varianta de studio pe MySpace. Enjoy!
http://www.myspace.com/patrubetze/music/songs/patru-betze-oltenita-83054642
Se impart dupa parerea mea in 4 categorii:
1. Foarte frumosi (cam 20%. 90% dintre acestia sunt barbati). Inalti, frumos proportionati, piele superba, ochi albastri, picioare lungi...ce sa mai, frumosi.
2. Foarte urati (cam 45%). Obezi, burtosi, ele fara tza...sani, ei cu. Si ei si ele cu spatele cat sa faci linistit un tenis de masa.
3. 30 de procente care ar fi frumusei daca ar fi barbati, dar uratele daca ar fi femei. Singura problema e ca nu reusesc sa ghicesc ce sex au, deci nu-i pot incadra in categoriile anterioare.
4. Restul de 5% sunt strainii. Nu-i amestec. Nu am cum...sunt prea altfel.
Revenind la chestii serioase.
Azi am stat numai in sala de operatii. Nu intru in detalii. In afara de faptul ca, la un moment dat nu mai aveam nimic de facut (se bagase sefu' ca era o chestie de finete) si mi-au dat un scaun de-ala cu husa bleo. Creca e o mare chestie husa aia, e fragila sau ceva, ca nu trebuia sa ma ating de nimic cu ea. La un moment dat, de la atata concentrare in microscopu' ala (si concentrare sa stau fixa pe scaun, ca aveam doar juma' de buca pe el, nu puteam mai bine de husa, si era si pe rotile) mi s-a cam terminat oxigenu' si am cam atzipit, s-o zic pe-aia dreapta. Motiv pentru care era sa cad cu scaun cu tot peste un geamantan de-ala cu clesti si cutite. S-a auzit un "bupffff" si singurul gand a fost "mankatzash, le-am stricat astora husa!!!"...dar nu atinsesm decat cu rotilele. Pfiiiiuuuuuu!
Bonus: Azi au pus baietii si "Oltenitza", varianta de studio pe MySpace. Enjoy!
http://www.myspace.com/patrubetze/music/songs/patru-betze-oltenita-83054642
miercuri, 13 iulie 2011
Analfabetism
Azi am reusit sa parcurg 300 de metri in 57 de minute. O ora. 3420 de secunde.
Pai cum? Pai simplu. Trebuia sa duc cererea aia pretioasa de ieri la posta. Ploua de rupea. Un coleg, sa ma ajute, deh, zice "mai stai 2 minute ca te duc io cu masina"; dau sa ma fofilez, sunt 300 de metri pana la posta "pai mai am ceva de completat, lasa ca ma duc eu" "nu ca ploua" mai incerc de cateva ori, pana urma zice "du-te la camin ca trec in 5 minute sa te iau de acolo". Ce naiba sa mai zic, zic "ok"...
Dupa 35 de minute imi faceam harakiri si seppuku pe marginea trotuarului din fata caminului. Sun. "Acu' plec, in secunda asta. Stai ca vin" N-am apucat sa-i zic lasa ca ma descurc, ca mi-o inchis. Nu de alta, dar in 30 de minute aproximativ trecute fix inchidea la posta. Apare dupa 10 minute. Eu eram in spasme deja. Ma sui in masina, ca sa constat cu oroare ca e sens unic spre stanga, unde era posta. La 300 de m. Si, evident, nu in sensul care trebuie. Ocolitul a durat 12 minute. Ca am prins toate cele 3 semafoare posibile pe rosu.
Am ajuns intr-un final la posta. I-am pus toata viata mea in brate domnului de acolo: dosarul cu toate actele mele in original, pentru permisul de practica a medicinei pe teritoriul Germaniei (Approbation). I-am zis pierduta, cu lacrimi in ochi "orice, dar nu-l pierdeti, sunt toate actele mele din viata asta, cea trecuta si viitoare acolo". Aparent a inteles ca mi-a dat un bon mare galben.
Paranteza: Daca aveti de gand sa emigrati aici, interesati-va inainte de actele care va trebuie. Unele landuri cer si apostile, unele doar documente legalizate, unele nu cer cazier, doar certificatul de buna practica, altele, da. In unele landuri se da un examen de cunostinte medicale, in unele de cunostinte de limba de specialitate, in unele niciun examen.
Dar de unde titlul...
Mi-am promis ca nu o sa ma iau de limba asta, germana adica, pana nu o sa o invat cat de cat. Ca sa pot sa judec.
Si nu asta am de gand sa fac. O sa fac doar un comentariu (im)pertinent. Sunt convinsa ca stiti ca in germana sunt cuvinte compuse. Deci lungi.
Ce ma mira pe mine, este cum de naiba nu au ditamai rata de analfabetism, chiar si cu navala de emigranti de pe capul lor.
Pai de ce zic asta? Pai uite de ce: citesc o fisa a pacientului. Suna cam asa:...sunteti pregatiti?
Blutsenkungsgeschwindigkeit ....Wachtsumshormonproduzierende... Magnetresonanztomographie-Forschung... verletzungsgefährdetsten...
Eh, aveti ochii picior peste picior?
Pai, germana este a zecea cea mai vorbita limba din lume, si Germania are rata de analfabetism mai mica decat SUA. Unde, apropo, ce am scris eu mai sus este redus la 3-5 litere/cuvant. Deci, se poate, frate.
Si-acu' va intreb: ...ati auzit de limba Wu? dar de Telugu? Dar de Marathi? Sunt in top 15 cele mai vorbite limbi din lume, cu 50-100 milioane de vorbitori nativi. Oare cum se spune "Blutsenkungsgeschwindigkeit" in Telugu? No, nu stiu cum e la ei, dar la noi e "VSH". Punct.
Pai cum? Pai simplu. Trebuia sa duc cererea aia pretioasa de ieri la posta. Ploua de rupea. Un coleg, sa ma ajute, deh, zice "mai stai 2 minute ca te duc io cu masina"; dau sa ma fofilez, sunt 300 de metri pana la posta "pai mai am ceva de completat, lasa ca ma duc eu" "nu ca ploua" mai incerc de cateva ori, pana urma zice "du-te la camin ca trec in 5 minute sa te iau de acolo". Ce naiba sa mai zic, zic "ok"...
Dupa 35 de minute imi faceam harakiri si seppuku pe marginea trotuarului din fata caminului. Sun. "Acu' plec, in secunda asta. Stai ca vin" N-am apucat sa-i zic lasa ca ma descurc, ca mi-o inchis. Nu de alta, dar in 30 de minute aproximativ trecute fix inchidea la posta. Apare dupa 10 minute. Eu eram in spasme deja. Ma sui in masina, ca sa constat cu oroare ca e sens unic spre stanga, unde era posta. La 300 de m. Si, evident, nu in sensul care trebuie. Ocolitul a durat 12 minute. Ca am prins toate cele 3 semafoare posibile pe rosu.
Am ajuns intr-un final la posta. I-am pus toata viata mea in brate domnului de acolo: dosarul cu toate actele mele in original, pentru permisul de practica a medicinei pe teritoriul Germaniei (Approbation). I-am zis pierduta, cu lacrimi in ochi "orice, dar nu-l pierdeti, sunt toate actele mele din viata asta, cea trecuta si viitoare acolo". Aparent a inteles ca mi-a dat un bon mare galben.
Paranteza: Daca aveti de gand sa emigrati aici, interesati-va inainte de actele care va trebuie. Unele landuri cer si apostile, unele doar documente legalizate, unele nu cer cazier, doar certificatul de buna practica, altele, da. In unele landuri se da un examen de cunostinte medicale, in unele de cunostinte de limba de specialitate, in unele niciun examen.
Dar de unde titlul...
Mi-am promis ca nu o sa ma iau de limba asta, germana adica, pana nu o sa o invat cat de cat. Ca sa pot sa judec.
Si nu asta am de gand sa fac. O sa fac doar un comentariu (im)pertinent. Sunt convinsa ca stiti ca in germana sunt cuvinte compuse. Deci lungi.
Ce ma mira pe mine, este cum de naiba nu au ditamai rata de analfabetism, chiar si cu navala de emigranti de pe capul lor.
Pai de ce zic asta? Pai uite de ce: citesc o fisa a pacientului. Suna cam asa:...sunteti pregatiti?
Blutsenkungsgeschwindigkeit ....Wachtsumshormonproduzierende... Magnetresonanztomographie-Forschung... verletzungsgefährdetsten...
Eh, aveti ochii picior peste picior?
Pai, germana este a zecea cea mai vorbita limba din lume, si Germania are rata de analfabetism mai mica decat SUA. Unde, apropo, ce am scris eu mai sus este redus la 3-5 litere/cuvant. Deci, se poate, frate.
Si-acu' va intreb: ...ati auzit de limba Wu? dar de Telugu? Dar de Marathi? Sunt in top 15 cele mai vorbite limbi din lume, cu 50-100 milioane de vorbitori nativi. Oare cum se spune "Blutsenkungsgeschwindigkeit" in Telugu? No, nu stiu cum e la ei, dar la noi e "VSH". Punct.
marți, 12 iulie 2011
VeloChristine
Nu stiu cati dintre voi ati citit Christine, romanul lui Stephen King. Sau poate ati vazut filmul, parca era si film...
Eh, era vorba in cartea asta despre o masina posedata de un spirit care incerca sa omoare oamenii care o conduceau. Sau asa ceva.
De unde referinta din titlu? Pai sa va zic: azi s-a internat o doamna respectabila la vreo 48 de ani, cu fractura de baza de craniu, fata proaspat tencuita pe jumate cu tesut de regenerare, o mana praf, un picior arsice si ceva carpiene asortate. "ce-ati patit, doamna? Am cazut de pe bicicleta." No, de-amu' nu-mi pot imagina cum poti sa te farami in halul ala cazand de pe bitza. Poate daca velocipedul e de fapt un velociraptor, sau daca bitza e atarnata de o parapanta care s-a pliat si a cazut intr-o turma de tauri fiorosi la rut. SAU...saaau, daca bicicleta e posedata. Da. Exact. Acum are sens, nu?
Revenind la chestii serioase. Cereri. Semnate , olografiate (am mai aflat si un cuvant nou in romana cu aceasta ocazie) si supraverificate printr-o suta dooj trei de bife.
Azi am pierdut o ora jumate completand o cerere. Mai precis o ora si treishopt de minute. Motiv pentru care nu am mai reusit s-o depun ca s-o-nchis la poshta.
E si maine o zi. E 13.
Eh, era vorba in cartea asta despre o masina posedata de un spirit care incerca sa omoare oamenii care o conduceau. Sau asa ceva.
De unde referinta din titlu? Pai sa va zic: azi s-a internat o doamna respectabila la vreo 48 de ani, cu fractura de baza de craniu, fata proaspat tencuita pe jumate cu tesut de regenerare, o mana praf, un picior arsice si ceva carpiene asortate. "ce-ati patit, doamna? Am cazut de pe bicicleta." No, de-amu' nu-mi pot imagina cum poti sa te farami in halul ala cazand de pe bitza. Poate daca velocipedul e de fapt un velociraptor, sau daca bitza e atarnata de o parapanta care s-a pliat si a cazut intr-o turma de tauri fiorosi la rut. SAU...saaau, daca bicicleta e posedata. Da. Exact. Acum are sens, nu?
Revenind la chestii serioase. Cereri. Semnate , olografiate (am mai aflat si un cuvant nou in romana cu aceasta ocazie) si supraverificate printr-o suta dooj trei de bife.
Azi am pierdut o ora jumate completand o cerere. Mai precis o ora si treishopt de minute. Motiv pentru care nu am mai reusit s-o depun ca s-o-nchis la poshta.
E si maine o zi. E 13.
luni, 11 iulie 2011
Be gu mine! (au si ei betivii lor)
O noua saptamana. Azi am reusit sa adorm in picioare, ceea ce nu mi s-a mai intamplat din facultate. Vorbea un prof limba asta a poetilor, si simteam cum imi cade ochiul drept in palma stanga, si cel stang mi se suie pe breton. La un moment dat am facut diplopie pe bune, dar am realizat asta abia cand incetat sa mai am activitate cerebrala si am zvacnit din umeri a adormeala. Palme nu puteam sa-mi dau in mijlocul prezentarii. Groaznic.
Asa cum ziceam, au si ei betivii lor. Azi a fost ziua malformatiilor congenitale (4 la numar, nu intru in detalii, mi se pare extrem de deprimant) si a betivilor cu fractura de harca. Acelasi comportament tipic, tras de sonda urinara si escaladat patul ca ei vor sa se dea jos sa faca pipi...
Azi am dat o raita prin jurul casei si am gasit: lubenita, leustean, caramele bulgaresti, pufuleti de Timisoara, bere ruseasca, sarailii si biulbiul, baclava, pate cehesc, vita cu os, sunca afumata, fasolea asortata, si, cireasa de pe tort: frunze de vitza pentru sarmale. Deci, da.
Asa cum ziceam, au si ei betivii lor. Azi a fost ziua malformatiilor congenitale (4 la numar, nu intru in detalii, mi se pare extrem de deprimant) si a betivilor cu fractura de harca. Acelasi comportament tipic, tras de sonda urinara si escaladat patul ca ei vor sa se dea jos sa faca pipi...
Azi am dat o raita prin jurul casei si am gasit: lubenita, leustean, caramele bulgaresti, pufuleti de Timisoara, bere ruseasca, sarailii si biulbiul, baclava, pate cehesc, vita cu os, sunca afumata, fasolea asortata, si, cireasa de pe tort: frunze de vitza pentru sarmale. Deci, da.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)