De ce n-am mai scris

Revin in forta, dupa o absenta pe cat de lunga, pe atat de justificata.

Pregatiti-va bine, luati popcornu' si telecomanda. Nu. Fara telecomanda.
De fapt, exagerez, nu va luati nici popcorn pentru ca nu e chiar asa de mult de povestit.

Ziceam ca unii dintre voi probabil va intrebati de ce n-am mai scris. Explicatia e foarte simpla: n-am avut cu ce. Adica, sigur, omul poate scrie si cu o singura mana, dar e mai greu. A, nu stiti ce vreau sa zic? Pai normal ca nu, ca nu v-am povestit.

Pai mi-am rupt o mana. Nu a dat niciun camion peste mine, n-am cazut cu motocicleta, nu am aterizat gresit cu vreo parasuta. Am cazut cu un scaun.
Exact. Un banal scaun. Bine, m-am rostogolit cu el pe niste scari, dar asta nu ma scuza. Recunosc, mi-am rupt mana in cel mai stupid mod cu putinta, atat de stupid ca nici nu simt nevoia sa povestesc. Ce e amuzant e ca eram cu 3 ortopezi la masa cand m-am jucat de-a cascadorul dandu-ma de-a dura cu scaunul pe scari. Si nici unul nu m-a crezut cand am zis: "ba, io mi-am rupt mana", pentru ca nu "urlam de durere". Motiv pentru care petrecerea a continuat pana in zorii trandafirii. Eh, a doua zi, situatia nu mai era asa trandafirie. Mana mea, da: inflorise la propriu - de 3 ori mai mare si de un rosu catifelat spre mov.

No, am facut ce-am facut si tot v-am povestit pana la urma.

In alta ordine de idei.

Stupidul accident s-a petrecut a doua zi dupa ce plecasem de la spitalul din Fulda. Da, stiu ca unii dintre voi vor jubila de placere.
Va rog sa nu plezniti de fericire! Nu va faceti basici in palme frecandu-va mainile de mutltumire! Nu m-a dat nimeni afara.

M-am mutat la alt spital. De-amu-ncolo o sa va povestesc aventuri dintr-un spital mai mic, in care sper ca nu voi mai fi lasata de izbeliste/ignorata cu gratie pe sectie de sefi, iar colegii nu ma vor trimite la alti colegi/sore medicale cand cer ajutorul cu ceva.

Sper. Tineti-mi pumnii!