vineri, 5 august 2016

Pokémon goo

În cazul în care trăiţi pe planeta Pământ, sunteţi cu siguranţă la curent cu isteria Pokémon go. Nici nu mă deranjez să povestesc despre ce e vorba, sunt convinsă că toată lumea ştie.
Sau, hai, de siguranţă, să scriu două vorbe.
E un joc pe mobil bazat pe un joc mai vechi. doar că acum, mulţumită tehnologiei din zilele de azi, trebuie să ieşi din casă ca să joci. Pe scurt, e vorba de un fel de univers paralel populat cu monştrişori mici, pe care trebuie să îi prinzi aruncând cu o bilă jumate albă jumate roşie. Apoi îi domesticeşti şi îi pui să se bată în nişte arene numite Gym. Un fel de lupte cu cocoşi dar mai draguţe, pentru că pokemonii ăştia sunt foarte simpatici.
Deoarece eu mă mai ocup cu joggingul din când în când, şi deoarece sunt o fiinţă curioasă, mi-am instalat aplicaţia.
Mi-am imaginat că probabil o să fiu penibilă o vreme pe malul Moselului printre ţânci de 10-15 ani, şi o să mă plictisesc repede să mă opresc din alergat ca să dau cu pokemingea după pokemon.
Ei bine, nu!
Aplicaţia e chiar foarte mişto. Pokestopurile, locurile de unde iei mingi, ouă, poţiuni, chestii, sunt monumente sau puncte binecunoscute în oraş. Eu locuind în cel mai vechi oraş al Germaniei, găsesc foarte fain că un joc mă pune să caut locurile cu semnificaţie, mai ales că fiecare pokestop e şi sumar descris.
De exemplu Podul Roman, construit de (doh!) romani, site UNESCO. Sau vechile vămi comerciale de pe malul Moselului. Sau vechea Cruce Romana cu un tip pe ea, descrisă "Kreuz Kerl" (tipul de pe cruce- sunt aproape sigură că tipul are un nume). Sau barul de strip-tease de vizavi, descris scurt "Girls Girls Girls". Kinky!

Ceea ce e iar foarte interesant e că un Gym din cele 3 din cartier e la mine pe budă. Adică e pe stradă fix la intrarea pe scara mea, dar când stau pe budă sunt fix în mijlocul Gymului. Doar când şed. Strict în locul unde e buda. La chiuvetă, în duş sau dacă mă ridic sunt brusc "prea departe ca să intru în gym".
Am aplicaţia doar de 6 zile, sunt deja nivelul 8, am 2 Squirtle şi un Pikachu şi am bătut deja măr echipa Valor singurică de 3 ori (eu sunt Mystic). Prevăd o operaţie de hemoroizi în viitorul apropiat.

Nu pe budă

Pe budă




















Vă ziceam mai sus că mi-am imaginat că o să fiu singurul adult penibil aruncând cu pokemingi pe stradă. Ei bine, nu. Azi pe la 7 m-am dus să duc gunoiul, şi, deoarece era un Pidgeotto în zonă, zic, hai să iau şi telefonul că poate îl prind.
Mă, frate! M-am speriat. Cum am ieşit în stradă mai să mă tăvălească o doamnă respectabilă la vreo 35 de ani, cu o geantă galbenă de birou atârnată de braţ care izbea isteric ecranul telefonului. În urma ei adulmecând cu telefoanele ridicate şi atârnate de acumulatoare doi băietani la vreo 20-22 de ani. Nu m-am simţit deloc penibil când am tresărit "ha! deci chiar e un Pidgeotto" (chiar era, l-am prins). Arunc repede gunoiul în tomberon, când văd fulgere şi tunete în Gym. Ies de la tomberon, 4 adulţi (25-60 de ani) ciocăneau isteric în ecranele telefoanelor. "Gewonnen!" ("am învins"). O clipă mi-a stat inima, era Gymul meu, păzit de "I'm fabulous". Mă uit la ecran cu frică. Ridic mai sus, mă uit mai bine. Ha! Fraierii! Pf! Aţi învins pe naiba!





















Acum vreo juma de oră am ieşit iar să iau aspiratorul din porbagaj. Şi să mai merg vreo 200 de metri ca să eclozez un ou (sună foarte urât, dar aşa e, trebuie să mergi ca să eclozezi ouă).
În faţa uşii un grup  ciucit peste telefoane ciocănind ca apucaţii în ecrane. Peste drum, alt grup, ascuns după nişte maşini parcate, izbind în ecran. Evident că se băteau pe Gymul meu. (deoarece e la mine în budă cred că pot să afirm liniştită că e al meu). Nenorociţii, mi l-au omorât pe RabidRemy.
Partea bună e că mă îndoiesc sincer că se va încumeta cineva să dea vreo spargere în apartamentele de la mine din clădire, sunt păzite non-stop.
Partea proastă e că în curând cred că va trebui să încep să dau coate ca să intru în casă.

Dar de unde titlul.
E sezonul limacşilor. E invazie. Potop de limacşi. Puhoi.
Fusăi ieri la alergat.
Bleah!

miercuri, 29 iunie 2016

Încă o bombă

Aseară un grup de lucrători în construcţii a descoperit o bombă de 250 de kg din al doilea război mondial. La vreo 600 de m de unde locuiesc eu. 6000 de oameni evacuaţi, distracţie.
Nu am fost pe fază, ca fusăi de gardă.
Covrigul de pe tron a fost o tanti de 80 de ani care a venit cu salvarea. Calmul întruchipat, nu o durea nimic. Poate pentru că băuse două sticle de vin, m-am gândit eu. A găsit-o bărbat-su lângă pat, cu braţul stâng înfăşurat, la propriu, în jurul toracelui. Nu o durea nimic, dar pentru că avea un umăr suspect de umflat în comparaţie cu celălalt, i-am făcut o radiografie.
De sub capul humeral până pe la jumatatea antebraţului am numărat vreo 32 de fragmente osoase.

Apoi am venit acasă şi am facut ciorbă de găină cu leuştean. Şi ciuperci umplute. De-alea bio.

Mi s-a părut adecvat, având în vedere iminenta explozie a bombei din centrul oraşului. Vă ţin la curent.

miercuri, 8 iunie 2016

Despre trăzniţi

Pe aici e jale.

Ploi, furtuni, tornade, inundaţii. Şi trăznete, pe alocuri în mulţimi.

Păi, să vă povestesc.

Săptămâna trecută a fost Rock am Ring, un festival imens, cu multe trupe, muzică, beţivăneală, corturi.
Anul ăsta, cu mult noroi, corturi inundate şi trăznete în mulţimea de petrecăreţi. După două zile de chefuială încăpăţânată în noroi, ploaie torenţială şi dansat în bălţi, şi după câteva decese prin trăzneală, organizatorii au decis să evacueze toţi participanţii.
În paralel, la un meci de fotbal dintre două şcoli, trăznet în plin stadion, 3 morţi, 60 de răniţi, panică.
În Hamburg s-a înregistrat oficial o tornadă, şi din ce în ce mai mulţi pacienţi vor acasă că li se prăbuşesc acareturile. Nu e prea frumos la mine aicea pe moment.

Şi ce n-a fost prea frumos a fost garda de sâmbătă. Pentru cei mai mulţi medici, problema principală a fost panica declanşată de evacuarea Rock am Ring.
Pentru mine a fost pacientul cu tahicardie paroxistică.
Păi cum, o să ziceţi, că eu sunt chirurg doar.
Păi, da.
Sâmbătă am operat un pacient cu abdomen acut. Era iniţial pe medicină internă, din cauza aritmiei, numai că pe la unşpe noaptea s-a decis să intre în sepsis, urmat de insuficienţă hepatică acută.
În anamneză o excursie in China şi mâncat o grămadă de bălării naturiste, dar nimic din ce povestea nu era ceva periculos. Deoarece se deteriora extrem de rapid, şi începuse să îl doară burta, şi nimeni nu înţelegea de ce moare văzând cu ochii, mă sună şi pe mine colegii de pe intensiv să îi fac o sonografie abdominală.
Pe scurt, avea cea mai cumplită colecistită acută pe care am vazut-o eu vreodată, şi cea mai mare cantitate de lichid în abdomen. Ce-o avea, ce-o avea. Colangită, infarct mezenteric, ulcer perforat, ce-o fi? În orice caz, colecistită acută avea, aşa că îl operam de urgenţă, că oricum trebuie scoasă fierea, şi poate găsim cauza intraoperativ.
Zis şi făcut. Îi scoatem fierea, era să dea în primire de câteva ori intraoperativ, în fine, a supravieţuit.
Dar mai bine, nu s-a făcut. Aşa că l-am transferat de urgentă la un centru de hepatologie la Köln.
Acolo, după vreo două zile de terapie de substituţie, s-a trezit. Şi a povestit senin ce mâncase în ziua aia.

"A, păi am cules nişte ciuperci foarte frumoase din pădure. Pe care le-am mâncat".

Sigur că le-a mâncat, că doar erau bio!



sâmbătă, 30 aprilie 2016

D-ale inimii

La bărbaţi, se zice, "dragostea trece prin stomac". Ei, la femei, pe acolo trece infarctul.
E un fapt cunoscut şi neexplicat că femeile, când fac infarct, foarte adesea au simptome gastrice. Internistul nostru mi-a explicat că "femeile au simptome atipice la infarct". Eu i-am explicat senină că, femeile fiind mai multe pe faţa pământului, probabil că ar trebui să-şi reconsidere punctul de vedere şi să considere simptomele femeilor ca fiind tipice.
Nu m-a înţeles. Internist...
Dar de ce introducerea asta elaborată.
Fusăi în concediu. Şi, deoarece colegii mei au decis că faptul că am două săptămâni de concediu nu ar trebui să conteze la câte gărzi trebuie să fac luna asta, am avut 4 gărzi una după alta în 10 zile. Ei, garda de duminică a fost garda de infarct.
Nu pentru că ar fi fost nasoală (că a fost), ci pentru că am avut 2 pacienţi cu infarct, eu fiind chirurg, dacă vă reamintiţi.
Unul pe secţie, postoperativ s-a decis să mai stea un pic la noi, nu intru în detalii. Simptome "tipice": durere în piept, iradiere în braţul stâng, toate cele. EKG, subdenivelare, clar, PCI, stenturi, am mai salvat o viaţă, ura!
Mă, dar să vă zic de celălalt caz.
Ora 3.15 dimineaţa. Vine salvarea, cu medic de urgenţă. Pacientă cu tratament cu Ibuprofen de luni de zile, vărsa de mama focului, diaree, dureri cumplite. Doctoriţa de pe salvare îi dă morfină şi mi-o lasă pe targă. Se cară. Eu văd electrozii pe pieptul pacientei, deduc că i s-a făcut EKG, mă, dar mie îmi părea că prea e palidă şi prea transpiră. Cât îi făceam sono, zic, eu vreau EGK, acum, ia-i şi sânge cu enzimele cardiace.
Asistenta ia sânge, dar nu duce fiolele la laborator, că ştie ea mai bine. În burtă, nimic. Eu îi tot dădeam cu EKG, asistenta (internistică) dă ochii peste cap, da, bine, hai că îi facem, dar i-a făcut şi doctoriţa, nu vezi ce varsă (pacienta vomita în continuare).
Mă, şi avea ditamai infarctul, mă! Până şi eu l-am văzut, eu, chirurg, mă!
Şi-am salvat-o, mă, şi pe asta!

Dar...revenind, că vă ziceam că fusăi în concediu, poate sunteţi curioşi unde.
Uite aici.

vineri, 12 februarie 2016

Intoxicaţia acută cu fier

Conform definiţiei, (aproximative, nu-mi găsesc cuvintele) pătrunderea în organism a unei substanţe într-o cantitate toxică şi într-un timp scurt se cheamă intoxicaţie acută. Dar nu mereu.
Păi, cum nu? Păi nu. Să vă explic: înjunghierea nu e intoxicaţie acută cu fier. Aşa cum nu e nici înghiţitul unei furculiţe de bună voie.
Cine naiba înghite o furculiţă de bună voie, întrebaţi? Eh, o populaţie de peste 6 miliarde nu vine fără specimene originale. Iar ideile originale devin mai frecvente în medii extreme. De exemplu, în puşcării.

Nu e o noutate că puşcăriaşii vin cu tot felul de idei ca să iasă, dacă nu de tot, măcar pentru o zi, din pârnaie. Azi a fost rândul ăluia de a înghiţit furculiţa. Nu am detalii, deoarece a aterizat pe chirurgie viscerală. Dar povestea mi-a amintit de o povestioară din facultate:
Deţinuţii de la Jilava învăţaseră la un moment dat cum să îşi bată cuie în frunte fără să-şi provoace mari daune (se poate, dacă nimereşti cu cuiul fix unde trebuie). La început erau duşi cu escortă la spital, radiografiaţi, internaţi pentru observaţie o zi. O zi de libertate care, aparent, justifica riscul, ceea ce a condus la o epidemie de cuie-n cap la Jilava. Sătui de tertipurile deţinuţilor, şi de-acum siguri că mare lucru nu se poate întâmpla, gardienii de la penitenciar le faceau o radiografie, e unde trebuie, bun, scos cu patentul, bandajat, înapoi în celulă.
Până când, minunaţi-vă-ţi şi tine-ţi-vă bine, iată că apare Steve Jobs al Jilavei şi inventează Cuiul 2.0: cuiul bătut tot în frunte, dar prin centrul unui lighean de tablă. Aşa cum bine ştiţi, razele X nu trec prea bine prin metale, deci evaluarea printr-o singură radiografie devenea prin acest simplu proces imposibilă.
Gardienii îl aburcă aşadar pe geniul cuiului în dubiţă, şi hai la spital.

În camera de gardă, miezul nopţii, linişte mormânt, asistenta singură scrie nişte foi. Deodată, uşa se deschide şi în cadrul ei apare un lighean însângerat ataşat unui corp care se îndreaptă spre ea.
Urlete. Preinfarct. Azvărlit cu diverse în variate direcţii. În spatele ligheanului apar şi doi gardieni.

"Hehe, ce vă speriaţi, doamnă, am venit cu unu' la radiografiat".

vineri, 8 ianuarie 2016

Patient-Trolling

Nu ştiu dacă aţi remarcat, voi ăştia care mai citiţi pe aicişa, dar eu nu sunt un om foarte serios. Adică în sensul că nu prea mă omor cu luatul lucrurilor în serios.
Chestie valabilă şi la spital. Când situaţia o permite (adică nu e nimeni în pericol de a-şi pierde componente de bază, ca de exemplu membre, organe, capacitatea de respira) am prostul obicei de a vorbi extrem de relaxat cu pacienţii. Şi nu numai de a vorbi extrem de relaxat. Păi, să vă povestesc.
Pacienţii cu plăgi. Hai să fim corecţi şi să le zicem "tăieturi"/"julituri". Eu suturez cu mască şi bonetă. Care bonetă alunecă invariabil în timp ce suturez până pe la jumătatea nasului. Lucru nesemnificativ, deoarece văd perfect pe sub margine. Dar pacienţii nu ştiu asta. Când îi simt că se foiesc inconfortabil când se uită şi văd că am boneta aia pe ochi, sau pe la jumatatea plăgii întreb mucalită şvestera dacă mai e mult/ dacă am nimerit marginile/ dacă mai curge sânge. Ceva în genul. Foială panicată, dar niciunul nu întreabă nimic. Mă întorc spre ei calmă şi explic: nu vă faceţi griji, suturez întotdeauna orb, mi se face rău când văd sânge. De fiecare dată, moment Kodak.
Sau, vine şvestera la mine şi îmi zice că am pacient cu plagă. Desfac bandajul. mă uit, şi dacă simt că e vreun simandicos exclam fericită: "trebuie suturată, yey, prima mea sutură chirurgicală, yey! Pregateşte trusa!" Dacă e vreunul care pare că ţine la glume zic "pregateste bonfaerul" sau "transfuzia".
Anestezia locală la tineri se face musai cu ritualul privit fix in ochi, adus seringa între cele două perechi de ochi, injectat câteva jeturi de anestezic în aer, dat brusc cap pe spate şi eliberat râsul malefic. Muahahaha...(inspir profund) ...muahahahahahaha....(inspir zgomotos şi profund) ...muaHAHAHAHA...(voce suavă şi blândă): "acum înţeapă scurt".
Amuzant ca naiba de fi-e-ca-re dată!
Umorul negru e specialitatea casei. Nu vă povestesc de-astea, pentru că până şi mie mi se par prea crunte pentru a fi scrise aici. Pacienţii râd, însă. De cele mai multe ori. :D

Dar să revenim la oile noastre.

Azi am internat o băbuţă care şi-a rupt acelaşi femur a treia oară în 6 săptămâni. 89 de ani. În timp ce făceam actele de internare m-a rugat să o sun pe maică-sa să îi spun unde e, că-şi face griji. Sigur că o sun, nu vă faceţi griji. Aveţi numărul de telefon? Sigur, e în cartea de telefon. Da, aşa e...
S-a liniştit.

luni, 17 august 2015

Unde dai, şi unde crapă

Despre pacienţi care mestecă supozitoarele nu vă mai povestesc. Ăia sunt deja o apariţie comună.

Există însă o infinitate de moduri în care pacienţii reuşesc să ne uimească. Şi despre asta o să vă povestesc azi.


  • Pacientă relativ tânără. Operaţie: colecistectomie laparoscopică. 

Noi, după ce operăm pacienţii de pietre la fiere, le dăm pietrele ca suvenir. Nimic neobişnuit, se practică peste tot în lume. Sunt convinsă că fiecare are o mătuşă/soră/mamă care ţine bolovanii pe noptieră şi îi arată cu mândrie oricui vrea să îi vadă.
Noi le punem în nişte păhărele, care, întâmplător, sunt folosite şi la dat hapuri/siropuri şi alte leacuri tămăduitoare.
Aşa...şi îi punem, cum ziceam, nestematele în păhărelul respectiv, i le dăm în primire, ea şi le pune pe dulapul de lângă pat şi adoarme. A doua zi la vizită:
"Cum vă merge? Bine. Dureri? Deloc. Nu ştiu ce buline erau alea din păhărel, dar azi-noapte m-au apucat durerile şi le-am înghiţit. Au funcţionat minunat"...grrrrrrrr!


  • O băbuţă cu operaţie la şold. 
Câteva zile după operaţie la vizită supărată foamete că ce gust groaznic au comprimatele efervescente de magneziu, că nu le mai vrea. Noi, stupefiaţi: care magneziu? (ştiind că nu i-am dat aşa ceva). Ea: alea albastre pe care scrie "Corega". (pentru profani, sunt tabletele de curăţat proteza dentară)
  • Pacient cu hemoroizi, operat, vine cu sângerare activă. 
Îi fac o examinare rectală, scot nişte tablete, cred că şi ulceraseră pe acolo ceva. No, omul a primit tablete, după luni de tratament cu supozitoare. Poţi să-l judeci?


  • Bonus: Discuţie cu un bătrânel simpatic. 
Că ce frumos se cânta înainte la biserică. Acuma, de când se cântă modern, el nu mai înţelege ce zic ăia acolo. Că o fi "îngereasca" limba sfântă, dar nu ar trebui să înţeleagă tot poporul ce se cântă? (în germană "înger" e "Engel", sufixul pentru limbi e "-isch", deci engelisch ar fi un fel de "îngerească", iar engleza e "englisch").

Vă mai zic una citită pe net, care m-a amuzat maxim: un nene cu alergie la pisici primeşte inhalator. Vine peste câteva zile foc şi pară că nu merge tratamentul. După întrebări ţintite medicul descoperă că omul pulveriza inhalatorul pe pisică. Hehe...