N-am prea avut net. Si sincer, nici idei.
Am fost pe munte, la piscina, la zbor...e frumos aicea. Civilizatie, liniste. Niciun vecin bagacios care sa iti numere nodurile de la sireturi. Sau cate cutii de conserva de ton ai aruncat azi la gunoi.
Sigur, au si ei tabloidele lor, si pepo-zavorancele lor. Sigur, se barfeste si aici, si ortopezii sunt la fel de "buni prieteni" cu neurochirurgii ca peste tot. Sigur, sunt convinsa ca cineva undeva isi baga nasul in oala altcuiva, insa nu e atat de ostentativ si indreptatit ca in Romania.
Aici, in oras, multe dintre parcuri au fost candva cimitire, si zilele trecute, deoarece au fost 32 de grade, treceai prin parc si, printre cruci si morminte foarte ingrijite, (desi foarte vechi) vedeai oameni la picnic, copii jucandu-se cu mingea si fatuci la costum de plaja prajindu-se la soare. Imi place relaxarea asta a lor, vis-a-vis de ce-o sa creada lumea. Ma simt mai libera ca nu ma simt urmarita de bagaciosi si "binevoitori" in permanenta.
Oamenii sunt in mare majoritate tatuati si piercinguiti, si sunt extrem de religiosi. Mai toti sunt tunsi cu grebla si cositoarea, si de obicei fetele urate si grase au parul mov, verde, roz bombon, sau toate trei, depinde cat de urata e fericita posesoare a coamei batjocorite pe bani multi.
Netul merge ca un miriapod amputat, dar sincer nici nu-i simt lipsa. N-am mai vazut un film de doua luni, dar parca nici nu-mi vine sa ma uit la vreunul. Sunt atatea lucruri de facut in catunul asta unde locuiesc acum incat parca nici n-as vrea sa-mi irosesc timpul clipind in fata unor cromatofori electronici.
Fiecare zi aduce ceva in premiera: prima anamneza, primul pacient la raport, prima sutura, primul...ceva. Experiente. Sinapse. Amintiri.
Tot ceea ce suntem nu e decat o poveste. Nu-i invidiati niciodata pe cei care pot uita repede, caci amintirile sunt singurul lucru pe care nu ni-l poate lua decat timpul.
Suntem toti doar povesti. Fiecare zi pune un cuvant, o litera, o fraza in povestea pe care o reprezinta fiecare dintre noi. Si cu cat sunt mai scurte povestile, cu atat sunt mai muritoare.
Si-acum te intreb: Cat de muritoare e povestea ta?
Te afli, IMHO, in subfaza cu simptome de derealizare a fazei anxioase de tranzitie dintre prima faza de honeymoon a adaptarii ca emigrant si alea de dupa. O sa tina cam inca vreo 3 luni. (Sunt posibile si simptome de deja vu, daca socul cultural este prea puternic, sau daca esti mai sensibil(a) din fire).
RăspundețiȘtergereLa inceput te gandesti la povesti din copilarie, si fiecare eveniment, sau om prezent din jur iti va trezi amintiri din copilarie, sau amintiri din povesti pe care le-ai citit din copilarie.
Atentie ! Urmeaza, mai devreme sau mai tarziu, cam dupa primele 2-3 luni de honeymoon si urmatoarele 3-4 luni anxioase, (depinzand si de clima si/sau daca iti franezi adaptarea facand calatorii in tara de origine), o faza oarecum depresiva, care va tine inca vreun trimestru, la unii poate mai mult. Incepi sa te gandesti, sau chiar sa retraiesti romanele traite sau citite in adolescenta. Este posibil sa incepi sa ai si simptome vegetative, adica schimbari de pofta de mancare, slabit/ingrasat (in medie, normal cam 4 kilograme), energie, si somn.
Nu iti pierde speranta ! Dupa aia incepi sa renegociezi mai rational-realist cu mediul. Dupa vreo 12-18 luni in medie o sa-ti cam treaca nevoia de terapie narativa, (nu ma refer la scris, ci chiar la terapia de tip narativ, aia prin care iti descrii viata ca o poveste), simtindu-te mai integrat(a) in mediul si timpul prezent, si poti incepe sa iti traiesti si sa iti descrii, daca simti nevoia in continuare, propriul roman realist...sper !
In toate fazele astea de tranzitie, te vei simti oarecum imatur(a), deoarece stresul tinde sa regreseze lumea, si este posibil sa proiectezi propria ta imaturitate si pe cei din jur, estimandu-i/evaluandu-i usor distorsionat.
Fiind medic chirurg in Germania, unde am impresia ca se munceste mai mult si mai serios, ai avantajul ca da realitatea peste tine in mod organizat zilnic si nu te lasa sa fugi de ea. Asta poate fi si un dezavantaj, daca nu iti planifici/ingaduiesti momente de reverie, alaturi de momentele de exercitiu fizic, preferabil in aer liber, care sunt si ele ff recomandabile. (Mi-a zis mie propriul meu medic de familie, desi recunosc ca nu l-am prea ascultat. Restul l-am citit pe net, desi mi-am pastrat o doza personala de scepticism, care pana la urma s-a dovedit nenecesara si o pierdere de vreme. De chestia cu imaturitatea/regresiunea si riscul proiectiei pe aia din jur mi-am dat seama singur, deoarece asta e o tema constanta a vietii mele si am putut astfel sa o recunosc.)
http://www.kwintessential.co.uk/cultural-services/articles/cultureshock-stages.html
http://en.wikipedia.org/wiki/Culture_shock
http://en.wikipedia.org/wiki/Narrative_therapy
http://en.wikipedia.org/wiki/Psychological_projection
mno, io-s cam uituca :(. insa ce zice Rudolph cu faza anxioasa, etc., am patit-o si io. acu' mi-a trecut.
RăspundețiȘtergere