Povesti muritoare

N-am prea avut net. Si sincer, nici idei.
Am fost pe munte, la piscina, la zbor...e frumos aicea. Civilizatie, liniste. Niciun vecin bagacios care sa iti numere nodurile de la sireturi. Sau cate cutii de conserva de ton ai aruncat azi la gunoi.

Sigur, au si ei tabloidele lor, si pepo-zavorancele lor. Sigur, se barfeste si aici, si ortopezii sunt la fel de "buni prieteni" cu neurochirurgii ca peste tot. Sigur, sunt convinsa ca cineva undeva isi baga nasul in oala altcuiva, insa nu e atat de ostentativ si indreptatit ca in Romania.

Aici, in oras, multe dintre parcuri au fost candva cimitire, si zilele trecute, deoarece au fost 32 de grade, treceai prin parc si, printre cruci si morminte foarte ingrijite, (desi foarte vechi) vedeai oameni la picnic, copii jucandu-se cu mingea si fatuci la costum de plaja prajindu-se la soare. Imi place relaxarea asta a lor, vis-a-vis de ce-o sa creada lumea. Ma simt mai libera ca nu ma simt urmarita de bagaciosi si "binevoitori" in permanenta.

Oamenii sunt in mare majoritate tatuati si piercinguiti, si sunt extrem de religiosi. Mai toti sunt tunsi cu grebla si cositoarea, si de obicei fetele urate si grase au parul mov, verde, roz bombon, sau toate trei, depinde cat de urata e fericita posesoare a coamei batjocorite pe bani multi.

Netul merge ca un miriapod amputat, dar sincer nici nu-i simt lipsa. N-am mai vazut un film de doua luni, dar parca nici nu-mi vine sa ma uit la vreunul. Sunt atatea lucruri de facut in catunul asta unde locuiesc acum incat parca nici n-as vrea sa-mi irosesc timpul clipind in fata unor cromatofori electronici.

Fiecare zi aduce ceva in premiera: prima anamneza, primul pacient la raport, prima sutura, primul...ceva. Experiente. Sinapse. Amintiri.

Tot ceea ce suntem nu e decat o poveste. Nu-i invidiati niciodata pe cei care pot uita repede, caci amintirile sunt singurul lucru pe care nu ni-l poate lua decat timpul.
Suntem toti doar povesti. Fiecare zi pune un cuvant, o litera, o fraza in povestea pe care o reprezinta fiecare dintre noi. Si cu cat sunt mai scurte povestile, cu atat sunt mai muritoare.

Si-acum te intreb: Cat de muritoare e povestea ta?

Imi bag picioarele...

Mereu am zis despre mine ca pot face orice. Oricine poate face orice daca incearca suficient de mult, ziceam.
Puterea credintei in tine, autosugestia, meditatii, balareli de-astea.
Am ajuns insa la concluzia ca, oricat de tare ai fi, unele lucruri pur si simplu nu iti ies. Ca trebuie sa iti vezi limitele si sa inveti sa renunti cand nu e de tine. Sa zici, da frate, nu-s facut pentru asta. Si sa-ti vezi de drum in alta directie.

De cand am venit aici sunt in pericol permanent sa-mi frang gatul. Zilnic, aceeasi poveste: ma imbrac intr-un steag de-ala verde, pun hartie de-aia creponata pe cap si pe nas, ma incotosmanez ca ultimul ciumat, ma sui in niste papuci 38, ca 37 nu exista, papuci care ai naibi zici ca-s facuti in ciuda mersului in doru' lelii: de fiecare data cand mi-e lene sa merg, ma impiedic mai-mai sa-mi rup oasele. Uneori chiar si efortul de reechilibrare se sorteaza cu impiedicatura, si sa vezi atunci perinita cu peretii culoarului din OP, sau cu cate-un trecator nevinovat.

Nu e zi in OP sa nu fac cate-un ceardash, cate-o polka sau cate-un can-can, de-as putea castiga festivalul de dans naiv detasat. Gata! Mi-a ajuns!

Nu sunt facuta pentru asta! Oricat as vrea sa cred in mine, nu pot merge in papuci 38 prin OP.
De azi inainte, deoarece au aparut ca prin magie si papuci 37, in care merg ca o balerina, imi bag picioarele numai in papuci 37. Am zis!

Mobile De.

Nu, nu e vorba de site-ul celebru. E vorba chiar de mobila.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat cand am ajuns aici a fost ca o data la cateva saptamani/luni, oamenii care nu mai au nevoie de lucruri le scot in strada. In principal mobile.

Si de fiecare data cand venea cineva in vizita ma gandeam cu ciuda ca ziua respectiva a fost fix cu cateva zile inainte sa ajung eu aici. Penru ca nu aveam niciun scaun in camera. Si ma gandeam ca va trebui sa astept cateva luni pana la mana cereasca.

Eh, marea zi a venit!

Ne suna un amic ca sunt mobile in strada. Ne adunam gasca, ne aburcam in masina din dotare (un Golf 4) si plecam la reciclat bunuri.

In primul morman ochesc un sezlong belea pentru balcon. Il aburc in masina. Se mai aduna un covor (nu pentru mine, urasc covoarele, ca trebuie curatate), o masuta draguta de cafea, o masa de fotbal cu piticoti la frigare (ulterior abandonata ca nu mergeau doua frigari) si, cireasa de pe pupaza, gasesc o saltea de doua persoane de la IKEA (Sultan) impecabila. Bine, toata vanatoarea asta s-a desfasurat pe o ploaie torentiala, motiv pentru care salteaua era un pic umeda intr-o rana, dar ce mai conteaza. Arata impecabil, si pot sa si scot husa s-o spal.
Acu', cum naiba caram toate astea intr-un Golf in care erau si 4 oameni. Credeti ca am reusit?

Oh, da. Am saltea de la IKEA. Va las sa va imaginati cum arata masina in drum spre camin.

Pasarea ciudata

No, pai azi am facut noi ce-am facut si am reusit sa zburam. Pai da, pai ne-am dus frumos aicea in oras, unde e un aerodrom. Gata cu Wasserkuppe, acolo era ceata si 12 grade. Aici au fost vreo 27 de grade azi, frumos...bine, pe la pranz, zic.
Eu am zburat cu o ciudatenie de planor cu motor. Exact. Planor cu motor. Un fel de corcitura de avion ultrausor cu aripi cat un planor, care zbura ca un ultrausor, si cand erai sus opreai motorul si weeeeeeeeeeee.....il pui in cap, il duci in termica, il pui intr-o rana, il sucesti in cele mai smucitoare de stomac si creieri moduri, si nu intra in vrie. A fost absolut superb. M-am jucat de-a imponderabilitatea cu telefonul si cu hartile.
Dupa aia ne-am dus in parc ca era un festival al luminilor si doua concerte.
Frumos, luminite, lumanarele, bere, wursti, orchestra, costume de epoca...ce sa mai, frumos. Cum am intrat in parc a inceput o ploaie torentiala de-aia de s-a volatilizat toata populatia. Lumanarelele se umplusera cu apa, baloanele se smuceau ca apucatele, ochestra pusese pahare pe microfoane si apucase ferm cu incheietura dreapta cate o sticla de bere...
Si stam. Si mai stam un pic. Si-apoi am mai stat. La un moment dat au inceput suflatorii sa cante ca se plictiseau. Frumos.

Si-apoi orchestra a strans catrafusele. Si toata lumea a plecat. Si-a iesit din nou soarele.

A fost frumos la Lichtfest in Fulda.

Poltergeist

Stiu, va intrebati unde am disparut (ochi dati peste cap) . Pai am tot fost plecata zilele astea si m-o ajuns oboseala.
Din pacate incepe sa se ingroashe gluma, nu prea mai am timp de bloguiala si prostii...

Ce s-a mai intamplat intre timp? Pai strada e la fel de sapata cu utilajele tot acolo unde erau si acu' doua saptamani, usa care a fost reparata intr-un final apoteotic de Dorei acu 3 zile azi nu mai mergea...N-am mai gatit nimic...nimic nou.

Azi am vazut o interventie extrem de rara, un sindrom ciudat de sciatic, nu se vedea nimic pe poze, asa ca l-au deschis. Interesant e ca nu i-au gasit nervul...Am fost acolo domne, nu era pe nicairea!

Dar nu asta era poltergeistu'...nu.
Luni eram pe culoar, ca se facea roentgen si nu-mi pusesem sort ca ma omoara de cocoasa. Dintr-o data peretele se smuceste, si toate capacele dozatoarelor de servetele sar din perete. Dulapiorul cu feshe explodeaza, eu sar in pozitie de hachiji-dachi, mai-mai sa mor de inima direct. Asistentele sar una in bratele celeilalte, ce sa mai, ne speriem. De fapt scapasera asistentele patul cu pacient cu tot in perete, in sala alaturata...nimic palpitant.
Intram inapoi in sala, stateam eu asa linistita, cand aud roentgenu' "dzzzzzzzzzzzzzt". Eu eram fix langa. Fara sort, evident. Numa' ca nu era nimerica cu mana pe buton. Noroc ca mi-a trecut prin cap sa ma uit la pedala: pusese un geniu ditamai cablul de-ala de poti sa tractezi Luna cu el fix pe pedala. Nici nu ma dezmeticesc bine, ca-l vad pe asistent tzopaind pe langa monitorul de la microscop. Daca nu auzeam bazaitul de scurt as fi zis ca se bucura de ceva. Dar nu, saracul auzise ca face scurt si sarise sa-l opreasca de la buton.

Poltergeist, nu alta.