Pai hai sa va mai povestesc de prin Germania. Viata linistita.
Liniste care are doua surse:
1. incetezi sa te mai zbati (nu mai ai forta)
2. faci infarct
Nu v-am terminat povestea de la Mainz. Asa cum va scriam data trecuta, masina a aterizat intr-un service. Am lasat cheia la receptie si au venit baietii si au luat-o. Eu avand curs si sambata pana la ora 17. Domnita de la receptie imi spune ca au program pana la 18, deci nu ar trebui sa fie vreo problema. Ma duc la curs cu un taxi, indur cu stoicism inca 4 ore de plictis tortionar. In pauza de masa imi trece prin cap sa sun la service sa vad daca e gata masina. Raspunde unu', mucalit asa si in doi peri. A, pai n-am facut inca nimic ca costa 89 de euro si nu stim daca sunteti de acord. Dar daca nu va decideti acum veniti luni, ca noi in juma' de ora inchidem.
Picioarele devin gumilastru, gura - nisip de Sahara. Imi iau avant, si ii zic cu apoplexul in glas: pai eu am nevoie de masina azi, eu luni sunt de garda la 280 de km de aici.
A, pai noi inchidem in 30 de minute, daca ajungeti pana atunci puteti sa o luati ca noi o facem in 10 minute.
Sun la un taxi (avusesem inspiratia sa iau un numar de la hotel). Vine ala agale dupa vreo 15 minute. Eu eram deja semilesinata si cu unghiile roase pana la umar. Sar in taxi, ii zic unde, ajung. Masina mea ma astepta frumos. Platesc, plec. Ba, facea toba un zgomot de am crezut ca acusha decolez. Ma dau jos si le zic: bai baieti, da' eu nu v-am zis nimic de toba.
Ala, calm: pai nici eu nu v-am zis nimic de toba dar ar fi cazul s-o schimbati, e plina de gauri.
Eu, siderata: pai pana ieri nu facea zgomot.
El: e, acuma face.
Mai aveam 5 minute sa ajung la curs, a carui a doua parte se desfasura in alta cladire decat pana acum, in alta parte a orasului.
O las asa, decolez. Ajung la cladirea respectiva (Universitatea din Mainz), un monstru. Intru in parcare, automatul nu scuipa cartela, se intepenea cumva hait in gaura aia si nu iesea. In spatele meu o tanti dadea si ea sa intre. Sun la botonu' de pe bariera, raspunde una sictirita: da, ce s-a intamplat. Ii zic, ea: apasati pe buton. Probabil ca are parte de retardati, ma gandesc, si nu ma enervez (inca). Ii explic ca am mai parcat masini in viata mea si am o vaga idee despre cum ar trebui sa arate o cartela care si iese din scula aia. Ea (galanta): va apas eu butonul, nu-i bai. (incep sa spumeg). Tanti, nu merge. Ea: hmmmm, cred ca nu merge. Haideti ca trimit pe cineva. Intre timp, harababura in quru' masinii mele, aia gesticulau toti a nerabdare ca de ce nu apas butonu'. Eu imi pierd rabdarea si vreau sa ies. Circul de la peage-ul din Franta se repeta, dar in centrul unui oras foarte mare cu strazi pline. In vreo 10 minute eram pe strada. "Cineva"-ul inca nu venise.
Eu deja intarziasem.
Gasesc alta parcare, cu timp limitat o ora (eu mai avand inca vreo 3 de curs). O las acolo, intru in cladire. Niciun semn, nicio informatie. Unde e cursul? Intreb la informatii. Ridica din umeri. Ma decid sa ma duc la departamentul de Radiologie, nu are unde in alta parte sa fie.
Nimeresc fix intr-un grup de "co-cursieri". Ma lipesc si eu de ei.
Spre marele meu noroc cursul se termina intr-o ora.
Plec, ajung.
Duminica ma trezesc mushketar, gata, incep sa car lucrurile in noul oras (va ziceam ca ma mut). Impachetez, ditamai cutioaiele, dezmembrez bicicleta, car, tarasc, ma opintesc, lift, scari, ajung la masina...nu mi se deschide porbagajul. Problema care aparea sporadic si in ultimele saptamani dar de la Amsterdam incoace nu se mai intamplase. Da, trage, impinge, injura. Nu. N-a vrut, frate, si pace!
In focul actiunii incepe o mare ploaie.
Rabatez scaunele din spate, incarc totul prin usile laterale. Va dati seama ce-a fost la gura mea. Plec, le las la noua casa, ma intorc.
Luni, garda, infecta, ma culc pe la 3 jumate, zic lasa ca miercuri am liber, ma duc miercuri la Primarie. Unde trebuia sa ma inregistrez in noul oras, apoi la Zulassungsstelle sa inregistrez masina, si apoi la parcari sa iau loc de parcare (altfel trebuia sa platesc 1,6 euro pe ora).
Marti dupa un somn placut pana la ora 12 impachetez, aburc vreo tzshpe cutii prin usile laterale, urc, mai aduc vreo 2 cutiute si din reflex ma duc la portbagaj. Care se deschide ca o floare in umezeala rouai de dimineata. Rad ca pleampa, a paguba.
Plec. Din lene nu alimentez, mai aveam benzina sigur pana la Trier. Ajung, descarc.
Deoarece aveam ceva timp de pierdut pana se innopta, ce imi zic eu, ia sa montez minunatia de poza din spatiu pe care mi-am comandat-o pe Amazon! Desfac, intind, descopar cu stupoare ca e de fapt tapet. Zic, "cat de greu poate fi". Amestec praful ala de venise cu pachetul, fac niste zoaie acolo, intind cu voinicie pe prima foaie, dau sa lipesc.
Priza fix in cale. Dau sa decupez: nu tu foarfece, nu tu cutit, nu tu nimic. Nici macar o surubelnita sa demontez priza. Cutia cu aceste lucruri zacea frumos impachetata in vechea casa. Acuma, dadusem cu zeama de-aia, trebuia sa fac ceva. Iau un pix, rup. Asta e. Lipesc...shhhhhhhhhhhhhlup! Pica. Injur, repet.
In fine, dupa incercari repetate, sta. Lipesc primul rand, doar ca sa constat ca al doilea nu are loc pana la tavan. Masor cu un carton, indoi, rup lipesc. Acu' cum mi-o fi norocul.
Dorm. A doua zi dimineata ma duc la 9 la primarie. Ma inscriu, plec la Zulassungsstelle. Si deoarece cheltuisem ultimii mei bani cash pe suspensie, si stiam ca imi trebuie bani cash, ma duc la banca. Nu stiu ce-mi vine si interoghez soldul. 4,95 euro. Inlemnesc (eu verificand cu cateva zile in urma si mai avand arhidestul). Ma ia cu lesin. Ce masina, ce parcare! Nici bani de benzina inapoi nu aveam. Incep sa sun disperata pe toata lumea pe care o cunosc prin Nemtia, in speranta ca mai are vreunu' cont la Sparkasse si poate si sa faca transfer. Evident ca miercuri la ora 11 toata lumea era in spital si evident, nimeni nu avea telefonul personal la indemana.
Zic, asta e, plec inapoi unde am internet sa vad ce si cum. Oi avea benzina sau nu, oi vedea. Plec, ajung, intru pe internet, banii mei erau acolo, si-mi intrase si salariul. Incetez sa ma mai intreb ce si cum. Pur si simplu nu mai am nervi. Mai aburc vreo tzshpe cutii, plec inapoi direct la Zulassungsstelle. Ajung la 13.30. Gol. A, pai programul e pana la 13. Spasm ocular. Anevrism la epilepsia nervilor capului. Ma ia cu lesin.
Ma duc inapoi la viitoarea casa, las cutiile si plec acasa, ca joi eram din nou de garda. Oricum era liber, deci nu aveam nimic de facut.
Vineri plec imediat din garda. Deoarece fusese liber joi, toata lumea si-a luat liberi si vineri si ghici ce, fiecare avea ceva de inregistrat. La ora 10 trag biletul cu numarul 198. Nu mai intru in detalii. Cert e, ca dupa telefoane disperate catre diversi oameni pentru a primi numarul de asigurare al masinii (care se schimba in functie de oras, si am avut inspiratia sa aflu din timp chestia asta) si dupa ce am pierdut biletul de ordine, la ora 14,15 aveam numere de Trier. Ma duc fericita la parcari. A, pai vineri e program numai pana la 12.
Cum ziceam, incetezi sa te mai zbati. Viata linistita.
Liniste care are doua surse:
1. incetezi sa te mai zbati (nu mai ai forta)
2. faci infarct
Nu v-am terminat povestea de la Mainz. Asa cum va scriam data trecuta, masina a aterizat intr-un service. Am lasat cheia la receptie si au venit baietii si au luat-o. Eu avand curs si sambata pana la ora 17. Domnita de la receptie imi spune ca au program pana la 18, deci nu ar trebui sa fie vreo problema. Ma duc la curs cu un taxi, indur cu stoicism inca 4 ore de plictis tortionar. In pauza de masa imi trece prin cap sa sun la service sa vad daca e gata masina. Raspunde unu', mucalit asa si in doi peri. A, pai n-am facut inca nimic ca costa 89 de euro si nu stim daca sunteti de acord. Dar daca nu va decideti acum veniti luni, ca noi in juma' de ora inchidem.
Picioarele devin gumilastru, gura - nisip de Sahara. Imi iau avant, si ii zic cu apoplexul in glas: pai eu am nevoie de masina azi, eu luni sunt de garda la 280 de km de aici.
A, pai noi inchidem in 30 de minute, daca ajungeti pana atunci puteti sa o luati ca noi o facem in 10 minute.
Sun la un taxi (avusesem inspiratia sa iau un numar de la hotel). Vine ala agale dupa vreo 15 minute. Eu eram deja semilesinata si cu unghiile roase pana la umar. Sar in taxi, ii zic unde, ajung. Masina mea ma astepta frumos. Platesc, plec. Ba, facea toba un zgomot de am crezut ca acusha decolez. Ma dau jos si le zic: bai baieti, da' eu nu v-am zis nimic de toba.
Ala, calm: pai nici eu nu v-am zis nimic de toba dar ar fi cazul s-o schimbati, e plina de gauri.
Eu, siderata: pai pana ieri nu facea zgomot.
El: e, acuma face.
Mai aveam 5 minute sa ajung la curs, a carui a doua parte se desfasura in alta cladire decat pana acum, in alta parte a orasului.
O las asa, decolez. Ajung la cladirea respectiva (Universitatea din Mainz), un monstru. Intru in parcare, automatul nu scuipa cartela, se intepenea cumva hait in gaura aia si nu iesea. In spatele meu o tanti dadea si ea sa intre. Sun la botonu' de pe bariera, raspunde una sictirita: da, ce s-a intamplat. Ii zic, ea: apasati pe buton. Probabil ca are parte de retardati, ma gandesc, si nu ma enervez (inca). Ii explic ca am mai parcat masini in viata mea si am o vaga idee despre cum ar trebui sa arate o cartela care si iese din scula aia. Ea (galanta): va apas eu butonul, nu-i bai. (incep sa spumeg). Tanti, nu merge. Ea: hmmmm, cred ca nu merge. Haideti ca trimit pe cineva. Intre timp, harababura in quru' masinii mele, aia gesticulau toti a nerabdare ca de ce nu apas butonu'. Eu imi pierd rabdarea si vreau sa ies. Circul de la peage-ul din Franta se repeta, dar in centrul unui oras foarte mare cu strazi pline. In vreo 10 minute eram pe strada. "Cineva"-ul inca nu venise.
Eu deja intarziasem.
Gasesc alta parcare, cu timp limitat o ora (eu mai avand inca vreo 3 de curs). O las acolo, intru in cladire. Niciun semn, nicio informatie. Unde e cursul? Intreb la informatii. Ridica din umeri. Ma decid sa ma duc la departamentul de Radiologie, nu are unde in alta parte sa fie.
Nimeresc fix intr-un grup de "co-cursieri". Ma lipesc si eu de ei.
Spre marele meu noroc cursul se termina intr-o ora.
Plec, ajung.
Duminica ma trezesc mushketar, gata, incep sa car lucrurile in noul oras (va ziceam ca ma mut). Impachetez, ditamai cutioaiele, dezmembrez bicicleta, car, tarasc, ma opintesc, lift, scari, ajung la masina...nu mi se deschide porbagajul. Problema care aparea sporadic si in ultimele saptamani dar de la Amsterdam incoace nu se mai intamplase. Da, trage, impinge, injura. Nu. N-a vrut, frate, si pace!
In focul actiunii incepe o mare ploaie.
Rabatez scaunele din spate, incarc totul prin usile laterale. Va dati seama ce-a fost la gura mea. Plec, le las la noua casa, ma intorc.
Luni, garda, infecta, ma culc pe la 3 jumate, zic lasa ca miercuri am liber, ma duc miercuri la Primarie. Unde trebuia sa ma inregistrez in noul oras, apoi la Zulassungsstelle sa inregistrez masina, si apoi la parcari sa iau loc de parcare (altfel trebuia sa platesc 1,6 euro pe ora).
Marti dupa un somn placut pana la ora 12 impachetez, aburc vreo tzshpe cutii prin usile laterale, urc, mai aduc vreo 2 cutiute si din reflex ma duc la portbagaj. Care se deschide ca o floare in umezeala rouai de dimineata. Rad ca pleampa, a paguba.
Plec. Din lene nu alimentez, mai aveam benzina sigur pana la Trier. Ajung, descarc.
Deoarece aveam ceva timp de pierdut pana se innopta, ce imi zic eu, ia sa montez minunatia de poza din spatiu pe care mi-am comandat-o pe Amazon! Desfac, intind, descopar cu stupoare ca e de fapt tapet. Zic, "cat de greu poate fi". Amestec praful ala de venise cu pachetul, fac niste zoaie acolo, intind cu voinicie pe prima foaie, dau sa lipesc.
Priza fix in cale. Dau sa decupez: nu tu foarfece, nu tu cutit, nu tu nimic. Nici macar o surubelnita sa demontez priza. Cutia cu aceste lucruri zacea frumos impachetata in vechea casa. Acuma, dadusem cu zeama de-aia, trebuia sa fac ceva. Iau un pix, rup. Asta e. Lipesc...shhhhhhhhhhhhhlup! Pica. Injur, repet.
In fine, dupa incercari repetate, sta. Lipesc primul rand, doar ca sa constat ca al doilea nu are loc pana la tavan. Masor cu un carton, indoi, rup lipesc. Acu' cum mi-o fi norocul.
Dorm. A doua zi dimineata ma duc la 9 la primarie. Ma inscriu, plec la Zulassungsstelle. Si deoarece cheltuisem ultimii mei bani cash pe suspensie, si stiam ca imi trebuie bani cash, ma duc la banca. Nu stiu ce-mi vine si interoghez soldul. 4,95 euro. Inlemnesc (eu verificand cu cateva zile in urma si mai avand arhidestul). Ma ia cu lesin. Ce masina, ce parcare! Nici bani de benzina inapoi nu aveam. Incep sa sun disperata pe toata lumea pe care o cunosc prin Nemtia, in speranta ca mai are vreunu' cont la Sparkasse si poate si sa faca transfer. Evident ca miercuri la ora 11 toata lumea era in spital si evident, nimeni nu avea telefonul personal la indemana.
Zic, asta e, plec inapoi unde am internet sa vad ce si cum. Oi avea benzina sau nu, oi vedea. Plec, ajung, intru pe internet, banii mei erau acolo, si-mi intrase si salariul. Incetez sa ma mai intreb ce si cum. Pur si simplu nu mai am nervi. Mai aburc vreo tzshpe cutii, plec inapoi direct la Zulassungsstelle. Ajung la 13.30. Gol. A, pai programul e pana la 13. Spasm ocular. Anevrism la epilepsia nervilor capului. Ma ia cu lesin.
Ma duc inapoi la viitoarea casa, las cutiile si plec acasa, ca joi eram din nou de garda. Oricum era liber, deci nu aveam nimic de facut.
Vineri plec imediat din garda. Deoarece fusese liber joi, toata lumea si-a luat liberi si vineri si ghici ce, fiecare avea ceva de inregistrat. La ora 10 trag biletul cu numarul 198. Nu mai intru in detalii. Cert e, ca dupa telefoane disperate catre diversi oameni pentru a primi numarul de asigurare al masinii (care se schimba in functie de oras, si am avut inspiratia sa aflu din timp chestia asta) si dupa ce am pierdut biletul de ordine, la ora 14,15 aveam numere de Trier. Ma duc fericita la parcari. A, pai vineri e program numai pana la 12.
Cum ziceam, incetezi sa te mai zbati. Viata linistita.
Apocalipsa după Tașa.
RăspundețiȘtergere