Doamna Schwester

Cum de nu m-am gândit până acum să abordez acest subiect? Mă minunez şi eu.
Cum, care subiect?
Femeile în chirurgie. În medicină în general.
Păi cum, păi e normal şi natural ca femeile să fie medici, sunt facute pentru asta. Instinct, protecţie, multitasking. Ca să nu mai zic că sunt mai tocilare, şi medicina e 99% toceală, 1% mers la elpiuri.

Ei bine, nu. Nu ştiu în alte ţări cum e, dar aici sunt "şvester" la 80% dintre pacienţi. Indiferent că port halat, stetoscop, microscop sau reactor nuclear pe după gât. Sunt soră medicală. La 10 secunde după ce spun "dacă aveţi nevoie să fiţi şters la fund, sunaţi vă rog să vină o soră  să o facă, eu sunt medicul de pe secţie şi chiar nu fac de-astea"...soră, vrei te rog să îmi dai un pahar cu apă? Tocmai v-am zis, sunt medic. A, ok, dar totuşi, soră, nu îmi dai un pahar cu apă?

Din pacate, de data asta nu exagerez de dragul umorului. Este o situaţie reală, cu care ma confrunt zilnic. Asta în Germania secolului 21, unde cam jumatate dintre asistenţii medicali sunt bărbati, şi mai mult de jumatate dintre medicii tineri sunt femei.

Colegele mele nemţoaice se confruntă cu aceeaşi problemă, deci nu e accentul. Şi cele mai în vârstă de asemenea, deci nu e nici asta. Nu. Colegii mei barbaţi nu au auzit vreodată o asemenea blasfemie, deci singura concluzie este:
În Germania secolului 21, a fi femeie medic este încă ceva greu de acceptat/imaginat.

Şi stiţi ce ma mai scoate din minţi?
Deşi 70% din mănuşile din spitale sunt folosite de FEMEI, matriţa folosită exclusiv este mâna barbătească.

Ceea ce este foarte enervant. Să vă explic şi de ce:

În prima imagine este mâna mea stângă într-o mănuşă măsura 6 1/2. Laţimea e ok, nu am pungi în jurul degetelor, pot apuca/înţepa în jurul mâinii fără să mă cos de pacient. Dar!

După cum vedeţi, degetele se termină aproximativ la nivelul articulaţiei proximale, ceea ce face ca tensiunea din vârful degetelor să devină extrem de mare. Cam după 20 de minute focurile iadului îmi ard în buricele degetelor, şi mă simt ca Bestie când blestemul trandafirului este anulat, iar flăcările iubirii îi explodează vârfurile degetelor în raze laser.
În imagine numărul 2, avem mănuşi mărimea 7. În care se observă nişte pungi foarte drăguţe în jurul buricelor degetelor.
Lungimea e ok, dar sunt prea largi.

Deoarece focurile iadului în buricele degetelor şi chirurgia sunt larg acceptate ca fiind incompatibile, eu lucrez în mănuşi mărimea 7.
Am trăit de toate până acum: cusută în/de pacient, apucată împreună cu instrumentarul, pleznită, sfâşiat mănuşa de pe mine, înnodată în pacient, zi-mi-o, am comis-o.
Nu, nu avem drepturi egale.
Nu vom avea niciodată. Până se schimbă mentalitatea, vin arabii la putere. Şi-atunci chiar ne-am dus naibi.



Disclaimer: nu cred în egalitate absurdă şi absolută. Cred în respect reciproc şi în egală măsură. Nu cred că femeile sunt mai bune, sau că bărbaţii sunt mai cu moţ. Nu poţi compara mere cu pere. Adică poţi, dar nu are sens.

98...

... de ani. Atât avea pacienta pe care am internat-o azi.
Nimic special, internez pacienţi cu vârste între 95-105 ani relativ frecvent, din moment ce sunt relativ predispuşi la fracturi. Osteoporoză, hipotensiune ortostatică şi mergătoare care tind să nu se mişte la fel de repede ca ei când o iau la sănătoasa.
De obicei sunt nişte legume, fie modelul mumii cu pamperşi, fie modelul Michelin. Cu pampărşi. Conversaţia e de obicei ceva suprarealistic, sau o serie de urlete fără noimă. Deprimant.

Dar întâlnirea de azi a fost specială. Păi, să vă povestesc.

Azi am fost singura rezidentă din departament. Se întâmplă relativ frecvent, nu intru in detalii. Fiind extrem de ocupată cu externări şi chestii, mi se trimite o pacientă pe secţie să fac internarea direct acolo. Mă iau cu treabă, ajung la ea pe la 12. Sunt sunată, mi se explică scurt ce şi cum, pacientă de 98 de ani, luxatie de umăr.
Intru în salon. 
Pe patul de la fereastră o babuţă cochetă, vopsită şaten, coafată perfect, într-o bluziţă albastră drăguţă, citind o carte. Fără ochelari.
"Bună ziua". Ridică privirea, zâmbeşte. Sincer, sunt surprinsă că m-a auzit, am salutat de la uşă.
Sunt xz, medic rezident, am venit să fac hârzogăraia de internare.
Îmi face loc, se aşează "mai vertical" în pat. Încep să îi pun întrebările tipice. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat.
De obicei, la aceşti pacienţi trebuie să vorbesc tare şi să mă aştept la poveşti cu Tom şi Jerry.
Ei bine, nu. La obiect, cu date, când şi cum şi-a luxat prima dată umărul, fiecare dintre cele 17 luxaţii cu dată si loc.
Ce boli mai aveţi? Păi am un pic de tensiune, dar în rest nimic. Operaţii? Nu. Crezând că nu m-a auzit bine o întreb ţintiti: mai aveţi apendicele? Vezica biliară? Sigur că da, e totul încă unde era acum 98 de ani.
Mai mergeţi singură? Da, dar am mici probleme, de câţiva ani am început să folosesc un baston. Puteţi urca scări singură? Sigur că da. Nu aşa repede cum aş vrea, dar sigur că pot!
Stau acolo şi mă minunez în prostia mea. Îmi povesteşte ce carte citeşte, de acelaşi autor ca cea de săptămâna trecută, ca i-a plăcut.
Totul coerent, articulat, fără ezitare. Fac o glumă. Râde aproape ştrengăreşte, face şi ea una. Râdem.

Am stat vreo 40 de minute de vorbă cu ea, că mai aveam de făcut treburi.
De atunci mă tot întreb: oare ce a făcut ea altfel decât ceilalţi? E numai gena? E vreun secret? A trăit în altă lume? A mâncat altceva decât restul?

Ce e?

Ce   e   ?

Roata morii se-nvarteste tzak-tzak-tzak

Nici nu ştiu cu ce să încep. Am trăit câteva mişto în ultima vreme. De la ace de cusut în falange, muşcături de iguană şi picioare despicate cu toporul, la fătuci isterice fără absolut nimic şi beţivani înfipţi în garduri.
Că doar fu Revelionul.
Aicea la nemţi Revelion se zice "Silvester". La ce mă gândesc eu de fiecare dată? Exact.

De Crăciun (care, apropos, se zice "Weihnachten", o literă diferenţă de Wein - nachten, adică cum ar veni nopţile vinului - motiv pentru care iniţial am crezut sincer că asta înseamnă) - revenim, de Crăciun am fost acasă. Poveste lungă, poate am timp odată să vă zic cum am condus eu singură de la vest la est in 29 de ore.
Dar! De Revelion (de Anul Nou, mai precis) am fost de gardă. Mă aşteptam la toţi beţivii care s-au trezit cu organe şi sisteme în formă de piese de tetris, dar nu. Spre surprinderea mea, fu o gardă ca toate celelalte.
Dar de unde titlul. Pacientă cu fractură de humerus, văzută de mine pe 1. Fiind pacientă privată, la comunicare diagnosticului îmi aruncă o privire plină de dispreţ şi îmi zice că ea nu se operează, că a avut anul trecut o fractură de vertebră şi nu s-a operat şi e totul bine.
Eu, clipesc siderată, deschid gura să îi explic că între o vertebră şi un humerus sunt mici diferenţe, dar sesizez rapid degustul din privirea ei şi o las in pace. Îi pun un bandaj, o las să plece, zicându-i doar că şeful e mâine de la 7 dimineaţa în spital.
Ghici cine vine pentru operaţie a doua zi că moare de dureri? Aham, exact.
Bun. Toate bune frumoase, vine ziua operaţiei, se nimereşte să fiu şi eu acolo. Pentru operaţia asta pacienţii se pun în aşa numitul "beach-chair", adică îi operăm stând în poponeţ. Anestezie, alea, dăm să o punem în poziţie numai să constatăm că cine a pus-o pe masă a pus-o invers. Ce facem? Eu, păi hai s-o învârtim pe şezut. Toată echipa consideră ca e o idee bună, tuburi, cabluri şi fire sunt ridicate în slăvi de diverse mâini, pacienta e înşfăcată de extremităţi şi învîrtită. Totul merge ca pe roate (sau funduri, cum vreţi), o întoarcem, palme se unesc entuziast în high-five-uri. Numai să constatăm că acum partea de operat era înspre anestezist. Păi ce facem, logic, sucim masa cu totul. Numai că masa aia nu e titirez, şi are o piedică, care a gasit de cuviinţă să intre în acţiune fix când ne mai trebuiau vreo 5 grade. Operaţiunea fire cabluri acareturi se reia, şi pacienta, cu masă cu tot este întoarsă 355 grade. Deja aveam în cap melodia de la Benny Hill.
În sfârşit pozitia corectă, tuburi, fire şi acareturi sunt împământate în pacientă.
Ştiu că e răutate, dar am avut o mică satisfacţie când am aflat că a vomitat când şi-a revenit din anestezie.
Karma.