Asta e o expresie care exprimă un paradox. Părerea mea.
Pentru că se presupune că descrie precizia supremă şi extremă. Nimic mai departe de adevăr.
E adevarat că e necesar să nimereşti organul pe care vrei să-l tai, dar, vă rog să mă credeţi, nu e nicio vrăjitorie în asta.
În primul rând, nu există chirurg care să nu arunce cu instrumentele la podea din când în când. Oricât de îndemânatic e, tot îi scapă ceva din mână la un moment dat. Cu excepţia operaţiilor laparoscopice. În acest caz lucrurile sunt scăpate în pacient. Partea bună e că sunt foarte mici. Partea proastă e că trebuie recuperate cu instrumentele de laparoscopie.
În al doilea rând, absolut orice incizie e suficient de bună dacă îţi crează acces la punctul unde vrei să ajungi şi nu secţionează vreun organ important în proces. Marja de eroare nu se măsoară în nanometri, ci în milimetri. Uneori, centimetri. Sigur, dacă vorbim de chirurgie cardiacă sau vasculară, sau neurochirurgie marja de eroare trebuie să fie cât mai mică, dar şi acolo totul e relativ.
Şi acum am să vă dezvălui un secret: niciun chirurg nu ştie cum se cheamă toate instrumentele. Sigur, pensetă, clemă, bisturiu, astea clasice, pe-astea le ştie oricine, dar există ţşpe cleme, şi zet depărtătoare. Plus tot arsenalul de diverse mânere şi piese destinate să introducă în pacient diverse dispozitive (proteze, stenturi, etc).
Fiecare spital sau, şi mai rău, operator, are porecla lui drăgălaşă pentru diverse lucruri (cel mai frecvent pentru tampoane si cleme). Dacă arată vag a robot e "robotul", dacă aduce vag a Entreprise e "naveta spaţială" şi aşa mai departe. Dar, cel mai frecvent, ceea ce ai nevoie e "chestia aia cu vârful nu-ştiu-cum" sau, simplu, "chestia". În cel mai rău caz e "chestia aia care nu ştiu eu niciodată cum se cheamă", ceea ce, având în vedere timpul necesar să pronunţi acest cârnat nu e un exemplu de time management.
Bietele asistente sunt nişte eroine, pentru că, deşi uneori rămân paf, de cele mai multe ori se prind imediat despre ce vorbeşti.
Dar explicaţia e foarte simplă: uneori chiar nu îţi vine numele. Şi, uneori, e un anumit instrument care nu se lasă memorat. Sau, în momentul ăla (care e chiar moment), bă, nu vrea să se lase pronunţat şi gata.
De exemplu: Azi de dimineaţă la raport nu puteam să-mi aduc aminte cum se cheamă "bilirubină". Nu venea cuvântul si pace! După 3 secunde de tăcere jenantă am zis "chestia aia galbenă", nu mai puţin jenant decât tăcerea, dar au înţeles oamenii despre ce voiam să vorbesc.
Apropo de gardă. Pacientă de 49 de ani, dureri de spate, hai să facem o poză, dă tricoul jos, o tumoră imensă de sân , ulcerantă. Priviri şocate, întrebarea evidentă "cine vă tratează". Nimeni, că nu m-am dus la doctor.
A simţit un nodul încă din 2006. 9 ani. Nu a făcut nimic.
Încă o dovadă că avem un creier extrem de complex.
