Garzi si alte distractii cotidiene

Nu prea v-am vorbit de colegi. Fiind o egocentrista sadea, toate povestile sunt despre mine si ce jmekera sunt eu. Stiu, unora le-ar placea sa mai vorbesc si despre pacienti, cazuri interesante, etc. Nu ca n-ar fi, ca vad tot felul de ciudatenii, dar din cauza de un anume lucru numit confidentialitate nu am voie sa povestesc despre pacienti. Mai incerc asa, uneori sa mai spun cate una alta, dar incerc sa nu scriu despre pacienti.
Dar pot sa va povestesc despre echipa.
Am o echipa meseriasa. Imi place de ei. Nu o sa dau nume, dar pot sa le dau nume de cod. Va povesteam mai demult ca l-am poreclit de sef "God" si pe oberarztul meu "Regele". Acu' ma mutara astia pe alta sectie si am alt oberarzt. Care, desi nu e foarte iubit de restul rezidentilor care s-au perindat prin zona, "I dig him". Adica mie imi place. Are umorul ala sarcastic pe care il am si eu si pe care oamenii nu prea il inteleg pentru ca il iau personal. O sa-l poreclesc H. De la Dr. House. Din cauza umorului mai sus mentionat.
Mai exista colega de pe sectia sora si vecina, I, o colega nou-nouta, V, colega din ambulator care ma uraste profund am eu senzatia, L si inca o colega specialista care e mai mult pe salvare, nu prea avem tangente, S.
Preferatul meu e Regele. E genul ala de om care oricat s-ar enerva iti vorbeste frumos. Plus ca e destept. Si are o rabdare inumana.
Miercuri fusai de garda. Groaznic. A turnat cu pacienti ca la balamuc, pe la 4.30 dimineata inca mai scriam scrisori. Am reusit cu greu sa nu marchez pe viata niciun pacient, uitand vreo chestie majora, dar am facut vreo 3 dude. Minore, dar le-am comis. Nu, nu medicale, de hartogaraie.
Ieri avusai iar garda, maine am iar. Cred ca s-or gandit ei sa vada dupa cat timp sucombez. Si era sa le iasa. Pai stati sa va povestesc.
Duminica seara mi-o fo' cam rau. Nush ce-am mancat, sau ce n-am mancat, cert e ca nu mi-a fost prea bine asa ca n-am mancat. Eu nu mananc dimineata. Ca nu am timp, prefer sa dorm 15 minute in plus.
Ajung ieri la spital, de fapt nici nu ajung ca ma suna sa ma duc in OP. Ma duc val vartej, proteza de sold. In drum spre sala fac cunostinta cu noua colega, mai schimbam o vorba, imi zice ca ei i se face rau in sala daca nu mananca. Io ma dau zmeu ca eu nu mananc niciodata si ca nu mi s-a facut niciodata rau. Lucru perfect adevarat. Eu imi pun masca de-aia cu plastic la ochi sa nu-mi sara zemuri in binoacle, ea zice ca are ochelari si nu-si pune. Buoooon.
Intram noi in sala, cu Regele si cu V. Un nene slabut, cu tonus muscular bun, ne luptam ceva pana il usuram de ceva bucati de oase. La un moment dat, in lupta cu retezarea si ciuntirea femurului, eu trebuia sa stau atarnata de un carlig de-ala de oase. In focul actiunii Regele imi trage energic si entuziast cateva ciocane peste degete, zic, na, dau drumu la carlig ca oricum nu trebuie sa trag acum in secunda asta de dansul. Buuuun. Eu avand intentia nobila sa ma atarn inapoi, numai ca ma iau cu aspiratorul si uit. Operatorul se intoarce cu spatele sa pregateasca cimentul de oase, cand se intoarce eu eram ca o floricica cu aspiratorul prin plaga, dadeam asa in dorul lelii. El, agitat nevoie mare ca cimentul ala de intareste repede si n-avea loc, ca frau doctor, ca ce faceti. Frau doctor dormea in post. "Frau doctor, tre' sa tineti de dracie!" si da sa-l aseze, numa' ca avea doar o mana ca una era ocupata cu mortarul. Mai frate, si numa' ca vad ca trage de carlig, numai ca n-are priza suficienta, ii aluneca, si tesuturile pacientului decid ca au suficienta elasticitate incat sa-l faca avion. Nu stiu prin ce lege a fizicii a zburat dracia, ca o vad decoland in plonjeu rotativ catre ochii ochelarizati ai nou-venitei, care era de partea cealalta a pacientului. Bai frate, am crezut ca ii sparge vreun ochi, dar din fericire a zburat lin peste capul nefericitei, aterizand cu un clinchet sprintar in aparatul de Röntgen.
Buon, operatia decurge lin in continuare, dupa vreo juma de ora vine o svestera si ma anunta ca tre' sa ma mut in sala 3 ca sunt si acolo asistent. Ma carabanesc, intru in sala cu H. Hernie inghinala bilaterala. Prima jumate decurge fara incidente, la a doua jumate simt ca incep sa ma scurg un pic. Respir adanc, imi revin, numai ca peste vreo 20 de minute o aud pe svestera, asa, ca in filme, in ecou :"ti-e bine?". Ma uit la mine si realizez ca mai aveam putin sa ma intind pe pacient. Nu, nu mi-era prea bine. Ma cam scurgeam. Dau din cap ca nu, bai frate, atat le-a trebuit. Au tabarat pe mine, m-au luat efectiv pe sus, anestezistu' m-a pus scurt la podea, da-i cu apa, da-i cu ce-or mai fi dat ei acolo, cert e ca mi-am revenit instant. Nu, ca iesi. Bine, ies. Aveam glicemia vreo 60 si tensiunea 8 cu 5. Din fericire mi-am revenit repede, ca eram de garda si nu prea aveam incotro.
Dar ce garda, fratilor! In afara de un copilas pe la 10, un pacient decompensat la creierii capului pe la 12 si un nene care isi scrantise piciorul acum 10 zile si a decis ca 1 jumate noaptea e o ora buna sa-si faca o radiografie, toata noaptea a fost liniste.
Mai vreau garzi de-astea!

Idealul meu in viata/CPR de dimineata

Am reusit azi sa despachetez in sfarsit tot bagajul. La noapte voi merge la culcare fara sa risc sa imi rup gatul impiedicandu-ma de valize/cutii/ghete, etc in drum spre pat. Sper.

Vacanta asta mi-a rapit tot cheful de viata. Singurul lucru care ma face sa ma dau jos din pat dimineata e sa ma gandesc ca peste cateva luni mai vine o vacanta. Si speranta ca dupa cateva saptamani spitalul o sa-mi acapareze din nou existenta si nu imi voi mai aminti ca exista vacante.

Lucrul care m-a frapat la intoarcere este cat de proasta e mancarea. Cat am stat in Peru am mancat toate prostiile, prin toate speluncile. Nu m-a durut nicio clipa burta, nu mi s-a umflat nici 2 cm, nu m-am constipat, nu am avut diaree. Digestie ca la carte. Vin aici, de a doua zi au inceput durerile si m-am umflat ca un colac pe plaja la Mamaia. Bai fratii mei, ce pun astia in mancare?
Prima zi la spital, aflu ca m-au mutat pe alta sectie, dar nu prea. Adica ba da, dar neoficial sunt intr-un fel pe amandoua. Singura. Bine, eram singura si inainte, dar macar ma mai ajuta oberarztu'. De-acu', mucles! Din fericire am niste svestere brici.
A doua zi la prima ora face un pacient fibrilatie ventriculara pe culoar. Eram si eu linistita cu un ac in vena unei paciente si aud urlete. N-am reactionat, ca mai avem pacienti cu papagali la mansarda, dar cand am auzit cuvantul "mort" printre urlete m-am reactivat brusc. Din fericire nu era mort, era doar in fibrilatie. Ventriculara. Un fleac. Ca de obicei echipa de pe intensiv a venit instant cu caruta cu tuburi si furtune. L-am curentat de 6 ori pana a intrat in sinusal.
Miercuri avuram liber ca fu sarbatoare, am dormit ca nehapaita, ca inca mai sunt pe ora Peru-ului si adorm pe la 5 dimineata.
Apoi, urmatoarea zi, ma suna svesterele ca avem o pacienta cu greata. Alba ca varul, transpira, lucru care ma baga la idei. Va doare in piept? Neh. Respirati bine? Aham. Dar statea in popou. De ce stati in popou? Ca mi-e mai bine. Fac repede un EKG, vad acolo o supradenivelare de ST, ma agit toata, internistul ca nu e infarct. Bag un stetoscop, ditamai galopu', fac troponina si restu', infarct. Ba manca-v-as, abia am venit din concediu, sunt chirurg, ce-aveti cu mine?
Ziua urmatoare ma trimite sefu' in ambulator ca nu mai era nimeni disponibil, a-nceput sa toarne cu fracturi. Da', sa toarne, zic.
Nu mai zic de cele doua apendicite perforate in doua zile, amandoua la adulti peste 50 de ani, cand nu mai vazusem peritonite de o vesnicie.

Alo? Tanti natura, nenea timpu'? Inca nu m-am dezmeticit, se poate mai lejareanu'?

Am revenit

Motivul disparitiei indelungate aici:
http://fiindcapot.blogspot.de/2012/09/peru-pe-motor-partea-1.html
http://fiindcapot.blogspot.de/2012/09/peru-pe-motor-partea-doua.html
http://fiindcapot.blogspot.de/2012/10/peru-pe-motor-partea-treia.html

Sa cante corul!

Am facut-o si pe-asta! Fusai la Red Hot Chili Peppers la concert.

Da, aciulea, peste gard pe langa Koln (tre' sa instalez naibi diacriticele!). Adicatalea mai exact pe stadionul Schalke 04, Veltins Arena. Bine, de fapt a fost un festival cu mai multe trupe, printre care si Placebo, dar habar nu am cine a mai cantat ca nu m-a interesat si oricum nu i-am mai prins.
Bai fratilor, daca nu v-ati luat bilete, luati-va!
Nu stiu cum o sa fie la Bucuresti, dar avand in vedere ca la Under the Bridge a cantat tot stadionul (care are capacitate de 60.000 de scaune, si era plin si pe gazon), iar romanii nu pot fi mai constipati decat nemtii, banuiesc ca o sa fie absolut bestial. E o senzatie!

(Vezi linkul:  Cor de 60.000 de oameni)

Alte chestii interesante:

1.creca jumate de stadion era incaltata in conversi

2. Am reusit sa pozez doua nemtoaice tipice (cea din dreapta era la vreun metru opzeci)















3. Cand am plecat nu ne-am putut urca in primul tren inapoi. Al doilea arata asa: (ne-am aburcat intransul). Cea mai misto faza a fost ca, atunci cand a oprit in statie era aproape gol, iar toaleta care poate fi vazuta partial in poza din stanga jos era ocupata de un biet crestin care in mod evident nu stia de concert. Cand a deschis usa aproape ca s-a pravalit vagonul peste el, si la propriu si la figurat. Nu vreti sa stiti ce fata a facut! Monumental.

 4. La bis Flea a intrat pe stadion mergand in maini. N-am apucat sa fac poza.

Nume de cod: Internet - Final apoteotic (Sequel X-rated)

Mda. Asa cum va povesteam, achizitia unei conexiuni la internet in Germania e o afacere mancatoare de timp, bani si neuroni. Mai ales neuroni.

Ieri fusai de garda, azi fusai libera. Bai fratilor, fac o paranteza, s-a intors lumea cu susul in jos! Aseara la 10 am avut ultimul pacient, am dormit toata noaptea. Bine, nu prea am dormit de fapt, ca mi s-a parut asa de ciudat incat toata noaptea am verificat telefoanele daca mai au baterie, de ce nu suna. Panicata, ce sa mai.

Revenind. Vin acasa, ma pun cu posteriorul in canapea si astept sa vina nenea de la internet. La 11 tzaraie ceva. Am crezut ca e soneria, ma reped la usa. Nu era nimerica. Era interfonu', apas butonul magic, dupa 20 de secunde apare un nene pe scari, cu ditamai trusa de scule, manusi, cablaraie infasurata pe dupa el, ce sa mai, scara de aluminiu si casca galbena lipseau.
Intra, eu fericita nevoie mare, nenea scoate din buzunar o cutiuta de plastic cu doua cabluri, o infige intr-o doza in perete si zice: "gata!". Eu fac ochii mari. Cum adica gata?
Pai, zice, infigeti modemul in mufa din mijloc si aveti internet. Eu am venit numai sa vad care dintre cele 3 mufe merge.
Bai oameni buni, am crezut ca ma apuca turbarea. Pai bine, mai fratilor, nu era mai simplu sa-mi ziceti sa incerc toate 3 mufele si sa vad care merge, daca tot nu faceti nimic altceva?

Nu, va zic, am crezut ca il strang de gat. Eram ca dulau-n cusca, topaiam pe langa el mai sa-i dau cu tocatoru' de vinete in crestet. Bai, turbasem la creierii capului. Oameni buni, asa ceva nu e posibil. Roman de Kafka, ce sa mai!

Ma calmez, zic, na, bine, deci am internet. "Da", 'ce el, si ridica trusa de scule si pleaca. Nu inainte de a ma pupa pe amandoi obrajii si a ma imbratisa prieteneste. M-a si batut pe umar. Cum ziceam, Kafka.

No, de-acu' zic, nu poate fi foarte greu. Bag modemu'n priza, astept cuminte cat clipoceste acolo cu bite vartan (adica, stai catinel ca sunt modem nemtesc, imi trebuie juma' de zi sa ma dezmeticesc), imi fac o cafecita, o si beau, dispare clipoceala.

Setez leptoapa pe oaiales, gaseste modemu', dau connect, si, surpriza! imi cere parola. Ce parola manka-v-ash sufletele? Cat rodeam eu la unghii, cu sclipirea de nebunie in coltul ochiului stang, nestiind ce sa fac mai departe, imi aduc aminte ca acu vreo 2 saptamani am pescuit un plic mare de la Telekom din cutia postala. Zic, da! acolo e salvarea!
Scormonesc disperata in maldarul de plicuri nedesfacute sau necitite din cutia dedicata. Jumate sunt formulare ce trebuie completate si trimise inapoi, am renuntat de mult sa ma mai zbat sa le trimit, nu fac decat sa invit alte 3,14 plicuri cu formulare per plic trimis sa vina la mine spre completare. Gasesc victorioasa plicul roz bonbon de la Telekom, il deschid, inauntru - Raiul!. Un CD de instalare ceva (veti vedea ca pana la sfarsit nu aflu ce instaleaza, ca mi-a blocat leptopu'), si - miracolul din catunul verde -un plic sigilat cu camuflaj de-ala ca la PIN-urile bancare. Zic, cu o voce tremuranda in spatele capului meu - asta e. Am simtit laserul nefocalizat al porumbelului sfant deasupra capului, am auzit muzica raiurilor.
Il desfac febrila, inauntru un cod si o parola, Yeeeei!
Bag parola...nu merge. Are vreo 14 cifre, ma reapuc sa tastez, zic, poate am gresit. Nu merge. Bag celalalt cod. 7 cifre. Nu merge. Mai bag odata. Nu merge. Ma uit din nou in plic. Buchisesc, citesc, ma uit pe poze, zice acolo ca tre sa bag parola modemului. Ma uit pe modem, intr-adevar, o parola. Bag parola .17 cifre. Nu merge. Zic, ba sunt idioata sau ceva, ma mai uit odata pe plic. Gasesc CD-ul, il bag, zic, poate tre sa instalez ceva. Porneste rasnitza, deschide autorunu', incepe o poveste pentru retarzi cum sa apesi pe butonul de start al leptopului, de parca daca era oprit puteam sa citesc ce e pe CD. Imi pierd rabdarea, sar peste introducere, si se gandeste el sa scaneze daca leptopu meu stie oaiales. Ba frate, si scaneaza....si scaneaza....si scaneaza. Dupa a treia eugenie imi sare mustaru', mai bag o injuratura din seria x-rated si dau cancel. Dar nu! CD-ul roz bonbon imi hecuise sistemul sau ceva, pentru ca nu a mers nici macar ctrl+alt+del. Ma sui cu inelarul de ortoped pe butonul de oprire, tin pana intra ecranul in doliu. Restartez.
Cat rashnizeaza el acolo, mai citesc odata pe plic. Ma mai uit odata pe modem. Deasupra "Geratpasswort" - adica parola sculei in cauza, mai e un numar de 113 cifre, WLAN-Schlussel, adica cheia oaialesului. Ei bine, cand mi-a aparut oaialesu' la leptop, mi-a zis in engleza, password, si eu, natural si normal, am bagat Geratpasswort. Zic, hai ma sa bag si carnatu' astalalt de cifre, ce mai am de pierdut. Ba si merge, manka-v-as ochii! Porneste reteaua, dau rabdi gugal si....taram-tanaaam!

Imi cere user si parola.

Credeti ca am vazut negru in fata ochilor? Ei bine, nu! Aveam deja un plic cu user si parola care nu se potrivise niciunde in poveste pana acum, deci aici trebuia sa fie randul lui.

Si, miracolul pamantului!

A mers, bai frate!

La tara

Apas pe butonul de start al ceasului care-mi masoara pasii. La propriu. Chitaie, dau drumul la muzica. Frate, n-am mai auzit piesa asta de 100 de ani. 9 PM – Till I come. Wahnsinn! (adica: Belea!). Ma setez pe modul alergare si imi las picioarele sa faca ce stiu ele acolo. Drumul e 100% succesiune de dealuri si vai, si cam un 10% e pietris. Sau pamant. Trec de portiunea de pietris in panta, vine portiune de pietriso-bolovanis in vale, apoi portiunea de pamant batatorit in oarecumva linie dreapta. Apoi asfalt in panta abrupta, de vreo 30 de grade. Apoi inca un pic de asfalt. Cam aici incepe sa ma doara gamba stanga de obicei. Din cauza durerilor de genunchi alerg un pic sui pe stanga. O asteeeept….a-ha! E acolo. Au. 

Bun, alerg mai departe, stiu ca peste inca 10 minute, dupa valea lunga cu pietris si asfalt trece. In dreapta e un lan de porumb foarte frumos, miroase a porumb de fiert si a iarba proaspat taiata. Trec pe langa cimitir, apoi biserica. Incep sa simt transpiratia pe tample, azi e un pic mai cald ca de obicei, sunt 28 de grade la 9 seara. Urmeaza partea de care mi-e cel mai frica, o panta luuunga cat o zi de post, de alerg cu genunchii-n barbie. De obicei ma opresc un pic pana-n varf. Azi o mers uns. Si apoi valea lunga, unde ii dau blana de cand nu mai imi pierd genunchiul drept pe drum la alergat in vale. Din cauza lipsei de ligament incrucisat anterior si o bucatica substantiala de menisc intern mai pleca uneori la explorat alte orizonturi. De la o vreme insa sta cuminte acolo in locul lui. Trec pe langa o turma de oi albe cu capul negru. Le stiu de ceva vreme, le arunc din cand in cand mere din marul langa care au gardul. Mie nu-mi plac, sunt acre. Apoi vacutele din dreapta, una dintre ele are puiut.

Ultima rampa cu pietris, inca un delusor, inca o vale…opresc ceasul.

Ma uit si nu imi vine sa cred: 9,8 km in 1:03:47

Wahnsinn!

Protectie maxima

Nush daca v-am zis da-n septembrie dau o fuga pana-n Peru. Singura, si, dupa noul prost obicei dezvoltat in ultimii ani, cu motocicleta. Nu, nu pana acolo, de acolo-ncolo, adica.
Buuuuuon! Ma apuc, caut, rezerv avioane, trotinete, autobuze, cazari, etc, urmand ca sormea, care  a fost in vizita in uichend acusha, sa-mi aduca casca moto si  manusile. In fine, ramane cum am stabilit. Pleaca sormea in dimineata plecarii cu cheile de la casa mea din Bucuresti, sa-mi aduca obiectul protector, ca de, castile sunt scumpe. Ajunge, urca, baga cheia-n yala...incearca adica, nu intra. Da-i, impinge, trage, baga si alta cheie, ridica de usa, impinge cu umaru'...stiti voi, toate strategiile de invazie a yalei cand nu vrea sa se deschida. Dupa cateva randuri de transpiratii apare o vecina cu care eram eu prietena buna, ca-mi platea toate daravelele. "da' s-a-ntors Icsuleasca din concediu?" Sormea se blocheaza un pic, dar cum e fata cu prezenta de spirit zice calma "nu stiu, ca noi nu la ea am venit". Dar pe cine cautati? Pai pe cutaritza. A, pai donsoara doctor nu sta aici, sta cu un etaj mai sus.
No, bun, se aburca tot familionul cu un etaj mai sus, deschid usa, si casca ia-o de unde nu-i. Apuca-te, intoarce casa cu susul in jos. Intre timp apare in usa de vizavi si vecinu'. In chiloti. Si ca sa va faceti o imagine completa a personajului: acu' vreun an de zile i-a murit o domnisoara zglobie in casa. Pai da. Pai ca finca el a invitat-o la o cola, si ea s-a decis ca vrea coca (cola). La el in baie. Unde a gresit un pic doza . Din cate am inteles nenea n-a apucat sa se bucure de cafea impreuna cu donsoara, daca intelegeti ce vreau sa zic.
 Asa, si iese mosulica in chilot si intreaba: Da' pe cine cautati? Voi cine sunteti? Mai sta baiatul ala aici?
Baiatul ala fiind varmiu, care si el e trotinetist in timpul liber. Casca pe care o ochise sormea cand a trecut pe la mine era, biensur, a lui. Dupa cautari devastatoare de domiciliu, decide sormea ca e cazul sa elucideze misterul. Il suna pe varmio, care, evident, la ora aceea a diminetii dormea dus. In fine, raspunde, si sormea afla ca acea casca disparuta in vant era a lui. Suna la mama, de unde luasera cheile de la casa mea ca sa descuie usa sa ia casca. Raspunde mama: a, pai casca e aici.

De prisos sa povestesc mai departe. Dupa vreo ceva timp ajunge la mine informatia. Vorbesc cu mama si ii zic sa nu-mi mai trimita casca ca imi iau mai bine alta, si asa imi trebuie una si in tara. A doua zi intamplarea face sa imi iasa in cale un magazin Honda, unde bineinteles intru si-mi achizitionez cea mai bengoasa casca din magazin. Intre timp comandasem deja costumul si manusile pe amazon, si venisera chiar.

A doua zi vin de la spital cu nervii prastie, mi se intampla faza cu internetu', si ma suna si mama, mandra: vezi ca ti-am trimis casca prin posta.

Mai oameni buni, am vazut negru in fata ochilor. Ce sa mai, mi-a sarit mustaru'. Pai bine mai omule, nu ti-am zis eu sa n-o trimiti? Mi-am luat alta.

De prisos sa povestesc mai departe. Azi am ridicat casca de la posta. Reimpachetata de catre DHL, pentru ca se desfacuse pachetul. Cand o ridic, incep sa faca niste zgomote a cioburi, asa. Zic, hait! stai ca mi s-a spart viziera.
Ajung acasa in emotii, desfac cutia...si-mi fac toata baia numa' rumegus de biscuiti. Da' toata baia, trai-v-ar! Mai fratii mei, a expoldat o fabrica de biscuiti acolo. Noroc ca am avut inspiratia sa desfac pachetul in baie, ca m-am gandit ca fac mizerie. Bine m-am gandit!
Mama, fata buna, nu neg, ce s-a gandit ea, ca daca tot costa de rupe sa trimiti pachet in Germania, sa puna si niste greutate complet inutila in pachet, ca deh!. Asa ca mi-a pus niste pachete de biscuiti insipizi incolori inodori si extrem de casanti. Ma gandesc ca confuzia a plecat de la faptul ca i-am zis cand am fost acasa ca, daca mai are ocazia, sa-mi trimita niste napolitane. Mor dupa napolitane.
Dar...NO SOUP FOR YOU! Aldat'.

Mai dragilor, nu vreti sa stiti cum aratau casca si manusile cand le-am scos din cutie. Casca are inclusiv in izolatia de cauciuc din baza o zapada fina de biscuiti. Ma gandesc ca nu-i rau, daca ma ratacesc pe undeva si fac foamea scot captuseala si incep sa ciugulesc. Si daca in toate pozele din Peru o sa am papagali si pasari in cap, sa stiti de ce. Dar acum am doua casti, doua paerechi de manusi si amortizare suplimentara pe baza de biscuiti.

Protectie maxima, monser!