Si totusi...

Oricat de optimista as fi, si oricat de echilibrata, si oricat de impacata cu viata - si implicit moartea - , nu pot sa nu ma intristez uneori.

Acasa ma intristam intens, desi pe termen scurt, e drept, cand vedeam cersetorii la intersectie. La FIECARE intersectie, aproape. Sau cand vedeam animale maltratate, uneori pana la extrem. Aici nu vad asta. Aici vad iepurasi in parc si animale fericite. Si totusi...

Mi-am promis ca nu o sa povestesc despre anumiti pacienti. De multe ori boala ne ia orice demnitate. Insa azi am primit un link la o poza de o tristete extrema. O mai vazusem, insa nu ma pot opri sa nu ma intristez.
Povestea pozei este urmatoarea: in 1993, in timpul foametei din Sudan, un fotograf a surprins imaginea unei fetite casectice care se tara spre un centru de ajutor care oferea mancare. In spatele ei se afla un vultur care parca o asteapta rabdator sa moara. Publicata in "The New York Times", fotografia a castigat premiul Pulitzer in 1994.

http://www.nytimes.com/imagepages/2009/04/15/arts/15jaar_CA0.ready.html

Cateva luni mai tarziu, Kevin Carter, fotograful, se sinucide. S-a facut mare tam-tam ca s-a sinucis din cauza acuzatiilor care i s-au adus ca nu a ajutat-o, ci doar s-a oprit sa faca poza, dar, cu un istoric de depresie si incercari esuate de sinucidere, ma indoiesc.
Omul vazuse multe atrocitati la viata lui, fiind nascut intr-o Africa de Sud chinuita de apartheid. Fiind primul fotograf care a fotografiat o executie a unei femei de culoare pentru ca avut o relatie cu un ofiter alb de politie (deci am dubii ca ea a consimtit). Prin "necklacing". Adica executia prin aprinderea unui cauciuc plin cu benzina care este infasurat in jurul celui executat.

Traim intr-o lume plina de atrocitati. Suntem niste fiinte violente. Uneori de o rautate extrema, mai ales pentru ca e gratuita. De ce e nevoie ca un om sa ajunga animal? De niste hormoni, care te fac sa pierzi controlul. Si sa te bucuri ca altii sufera pentru ca i-ai facut tu sa sufere.
Pentru ca asta iti da iluzia de control.
Dar, uita-te mai atent, "Homo Sapiens", nu cumva asta inseamna exact ca NU ai control?

Peroratii de doi lei, le-ati auzit de cel putin cateva ori, in diverse forme. Le-am scris pentru ca voiam sa explic cum reuseam sa ma adun repede si sa-mi infrang tristetea cand vedeam oameni suferind. Spunandu-mi ca oamenii sunt rai. Avari. Egoisti. Incapabili in 99% din cazuri sa treaca peste nevoia lor de a se hrani din ingenuncherea altora. Deci incapabili sa faca ceva frumos cu timpul care li s-a dat.

Si totusi...
Luni am vazut o imagine pe care nu reusesc sa mi-o scot din cap. Imagine care s-a repetat zilnic. Un om invins, daramat, plangand, lipsit de orice scanteie in ochi.

Un om care a intrat demn, zambitor, cu o expresie calda si optimista in spital vinerea trecuta, cu o usoara durere de coloana vertebrala. Un om a carui scintigrafie arata metastaze in aproape toate oasele. Un om invins in cateva secunde de o imagine mai trista decat orice fotografie castigatoare de premii: a lui.


In fata iubirii si a mortii suntem toti la fel: neputiinciosi si lipsiti de orice demnitate.

Oglinda, oglinjoara...

Desi nu am suficiente date incat observatiile mele sa fie semnificative statistic, o sa va impartasesc primele impresii despre frumusetea oamenilor de aici.

Se impart dupa parerea mea in 4 categorii:

1. Foarte frumosi (cam 20%. 90% dintre acestia sunt barbati). Inalti, frumos proportionati, piele superba, ochi albastri, picioare lungi...ce sa mai, frumosi.
2. Foarte urati (cam 45%). Obezi, burtosi, ele fara tza...sani, ei cu. Si ei si ele cu spatele cat sa faci linistit un tenis de masa.
3. 30 de procente care ar fi frumusei daca ar fi barbati, dar uratele daca ar fi femei. Singura problema e ca nu reusesc sa ghicesc ce sex au, deci nu-i pot incadra in categoriile anterioare.
4. Restul de 5% sunt strainii. Nu-i amestec. Nu am cum...sunt prea altfel.

Revenind la chestii serioase.
Azi am stat numai in sala de operatii. Nu intru in detalii. In afara de faptul ca, la un moment dat nu mai aveam nimic de facut (se bagase sefu' ca era o chestie de finete) si mi-au dat un scaun de-ala cu husa bleo. Creca e o mare chestie husa aia, e fragila sau ceva, ca nu trebuia sa ma ating de nimic cu ea. La un moment dat, de la atata concentrare in microscopu' ala (si concentrare sa stau fixa pe scaun, ca aveam doar juma' de buca pe el, nu puteam mai bine de husa, si era si pe rotile) mi s-a cam terminat oxigenu' si am cam atzipit, s-o zic pe-aia dreapta. Motiv pentru care era sa cad cu scaun cu tot peste un geamantan de-ala cu clesti si cutite. S-a auzit un "bupffff" si singurul gand a fost "mankatzash, le-am stricat astora husa!!!"...dar nu atinsesm decat cu rotilele. Pfiiiiuuuuuu!


Bonus: Azi au pus baietii si "Oltenitza", varianta de studio pe MySpace. Enjoy!

http://www.myspace.com/patrubetze/music/songs/patru-betze-oltenita-83054642

Analfabetism

Azi am reusit sa parcurg 300 de metri in 57 de minute. O ora. 3420 de secunde.
Pai cum? Pai simplu. Trebuia sa duc cererea aia pretioasa de ieri la posta. Ploua de rupea. Un coleg, sa ma ajute, deh, zice "mai stai 2 minute ca te duc io cu masina"; dau sa ma fofilez, sunt 300 de metri pana la posta "pai mai am ceva de completat, lasa ca ma duc eu" "nu ca ploua" mai incerc de cateva ori, pana urma zice "du-te la camin ca trec in 5 minute sa te iau de acolo". Ce naiba sa mai zic, zic "ok"...

Dupa 35 de minute imi faceam harakiri si seppuku pe marginea trotuarului din fata caminului. Sun. "Acu' plec, in secunda asta. Stai ca vin" N-am apucat sa-i zic lasa ca ma descurc, ca mi-o inchis. Nu de alta, dar in 30 de minute aproximativ trecute fix inchidea la posta. Apare dupa 10 minute. Eu eram in spasme deja. Ma sui in masina, ca sa constat cu oroare ca e sens unic spre stanga, unde era posta. La 300 de m. Si, evident, nu in sensul care trebuie. Ocolitul a durat 12 minute. Ca am prins toate cele 3 semafoare posibile pe rosu.
Am ajuns intr-un final la posta. I-am pus toata viata mea in brate domnului de acolo: dosarul cu toate actele mele in original, pentru permisul de practica a medicinei pe teritoriul Germaniei (Approbation). I-am zis pierduta, cu lacrimi in ochi "orice, dar nu-l pierdeti, sunt toate actele mele din viata asta, cea trecuta si viitoare acolo". Aparent a inteles ca mi-a dat un bon mare galben.

Paranteza: Daca aveti de gand sa emigrati aici, interesati-va inainte de actele care va trebuie. Unele landuri cer si apostile, unele doar documente legalizate, unele nu cer cazier, doar certificatul de buna practica, altele, da. In unele landuri se da un examen de cunostinte medicale, in unele de cunostinte de limba de specialitate, in unele niciun examen.


Dar de unde titlul...

Mi-am promis ca nu o sa ma iau de limba asta, germana adica, pana nu o sa o invat cat de cat. Ca sa pot sa judec.
Si nu asta am de gand sa fac. O sa fac doar un comentariu (im)pertinent. Sunt convinsa ca stiti ca in germana sunt cuvinte compuse. Deci lungi.
Ce ma mira pe mine, este cum de naiba nu au ditamai rata de analfabetism, chiar si cu navala de emigranti de pe capul lor.
Pai de ce zic asta? Pai uite de ce: citesc o fisa a pacientului. Suna cam asa:...sunteti pregatiti?

Blutsenkungsgeschwindigkeit ....Wachtsumshormonproduzierende... Magnetresonanztomographie-Forschung... verletzungsgefährdetsten...
Eh, aveti ochii picior peste picior?

Pai, germana este a zecea cea mai vorbita limba din lume, si Germania are rata de analfabetism mai mica decat SUA. Unde, apropo, ce am scris eu mai sus este redus la 3-5 litere/cuvant. Deci, se poate, frate.

Si-acu' va intreb: ...ati auzit de limba Wu? dar de Telugu? Dar de Marathi? Sunt in top 15 cele mai vorbite limbi din lume, cu 50-100 milioane de vorbitori nativi. Oare cum se spune "Blutsenkungsgeschwindigkeit" in Telugu? No, nu stiu cum e la ei, dar la noi e "VSH". Punct.

VeloChristine

Nu stiu cati dintre voi ati citit Christine, romanul lui Stephen King. Sau poate ati vazut filmul, parca era si film...
Eh, era vorba in cartea asta despre o masina posedata de un spirit care incerca sa omoare oamenii care o conduceau. Sau asa ceva.
De unde referinta din titlu? Pai sa va zic: azi s-a internat o doamna respectabila la vreo 48 de ani, cu fractura de baza de craniu, fata proaspat tencuita pe jumate cu tesut de regenerare, o mana praf, un picior arsice si ceva carpiene asortate. "ce-ati patit, doamna? Am cazut de pe bicicleta." No, de-amu' nu-mi pot imagina cum poti sa te farami in halul ala cazand de pe bitza. Poate daca velocipedul e de fapt un velociraptor, sau daca bitza e atarnata de o parapanta care s-a pliat si a cazut intr-o turma de tauri fiorosi la rut. SAU...saaau, daca bicicleta e posedata. Da. Exact. Acum are sens, nu?

Revenind la chestii serioase. Cereri. Semnate , olografiate (am mai aflat si un cuvant nou in romana cu aceasta ocazie) si supraverificate printr-o suta dooj trei de bife.
Azi am pierdut o ora jumate completand o cerere. Mai precis o ora si treishopt de minute. Motiv pentru care nu am mai reusit s-o depun ca s-o-nchis la poshta.

E si maine o zi. E 13.

Be gu mine! (au si ei betivii lor)

O noua saptamana. Azi am reusit sa adorm in picioare, ceea ce nu mi s-a mai intamplat din facultate. Vorbea un prof limba asta a poetilor, si simteam cum imi cade ochiul drept in palma stanga, si cel stang mi se suie pe breton. La un moment dat am facut diplopie pe bune, dar am realizat asta abia cand incetat sa mai am activitate cerebrala si am zvacnit din umeri a adormeala. Palme nu puteam sa-mi dau in mijlocul prezentarii. Groaznic.

Asa cum ziceam, au si ei betivii lor. Azi a fost ziua malformatiilor congenitale (4 la numar, nu intru in detalii, mi se pare extrem de deprimant) si a betivilor cu fractura de harca. Acelasi comportament tipic, tras de sonda urinara si escaladat patul ca ei vor sa se dea jos sa faca pipi...

Azi am dat o raita prin jurul casei si am gasit: lubenita, leustean, caramele bulgaresti, pufuleti de Timisoara, bere ruseasca, sarailii si biulbiul, baclava, pate cehesc, vita cu os, sunca afumata, fasolea asortata, si, cireasa de pe tort: frunze de vitza pentru sarmale. Deci, da.