...au dat cu mine rau de tot de plaja realitatii azi-noapte si azi-dimineata ... valeleu. Tocmai cand crezi ca natura si-a epuizat toate mijloacele prin care te poate pocni in moalele capului in vreo chestiune, pam-trosc-fleoshk!...gaseste un mod complet inedit si crunt sa-ti arate ca te inseli.
Nu credeam ca berea poate provoca asa ceva, dar se pare ca diferenta dintre o experienta frumoasa si una urata - ca si dintre o femeie urata si una frumoasa, dealtfel - este in cantitatea de preparat de maltz ingurgitata. Stiti cum se zice, "the beauty is in the eye of the beer holder".
In fine, m-am lamentat destul, e momentul sa ma mai si plang putin.
Pai da. Pai fuseram azi la aerodrom, cica sa vedem show aerian si sa zburam, unii dintre noi.
Zece grade, o pacla nenorocita de nu-ti mai vedeai nasul dupa prima minciuna si un fel de burnita care parca ti se forma in breton si curgea asa, direct de pe tine pe tine...nu stiu daca ma intelegeti.
Noroc ca aveau un muzeu de planoare. Frumos. O sa mai mergem la Wasserkuppe la aerodrom.
sâmbătă, 30 iulie 2011
joi, 28 iulie 2011
Micile placeri (nemtesti) ale vietii
Nuooo, nu vorbesc de bere. Berea e multa, si buna! Nuo!... Tzt!
Pai atunci despre ce? Pai despre asta:
Nu mi-au acceptat dosarul pentru Approbation. Motiv: n-am trecut in CV perioada scolii generale. (Nici nu stiu daca sa rad sau sa-mi pun mainile-n cap).
Merg la supermarket. Dau sa platesc cu cardul. Casierita se uita la el si zice calma : nu primim carduri de credit. Eu senina: nu e de credit (chiar nu e), e debit. Nu, nu pot sa-l primesc. Scot cardul de lei. Ea: Nu e bun, e de credit. Fac ochii mari. Nu, doamna, e debit. Nu e, e de credit. (Imi crescuse tensiunea). Dar de ce ziceti ca-i de credit? Pai unul e MasterCard si unul e VISA. Credit.
Pai atunci despre ce? Pai despre asta:
Nu mi-au acceptat dosarul pentru Approbation. Motiv: n-am trecut in CV perioada scolii generale. (Nici nu stiu daca sa rad sau sa-mi pun mainile-n cap).
Merg la supermarket. Dau sa platesc cu cardul. Casierita se uita la el si zice calma : nu primim carduri de credit. Eu senina: nu e de credit (chiar nu e), e debit. Nu, nu pot sa-l primesc. Scot cardul de lei. Ea: Nu e bun, e de credit. Fac ochii mari. Nu, doamna, e debit. Nu e, e de credit. (Imi crescuse tensiunea). Dar de ce ziceti ca-i de credit? Pai unul e MasterCard si unul e VISA. Credit.
miercuri, 27 iulie 2011
In tara minunilor
Pe usa de la veceu' din blocul operator scrie mare "NOT WC". Desi stiu ca inseamna "buda pentru cazuri extreme", de fiecare data ma blochez o fractiune de secunda cu mana pe clanta, cu pantalonii in vine si sfincterul intern pe jumate deschis. Sovai. Cum adica "NU BUDA"? Dupa care realitatea loveste, si navalesc spre tronul salvator.
Ieri si azi am stat, ca si luni, cate 7-8 ore in sala. Ma simt ca Alice: vad un creier pulsand, si-ncep sa cresc pana la Luna. Nu inteleg ce-mi zice cineva, ma simt un paduche. Si apoi vad nervii cranieni iesind din trunchi exact ca in atlas, si ma fac cat Gulliver in tara piticilor, si apoi fac o nefacuta si-mi vine sa mananc toate prajiturile din lume, poate vreuna ma face mica pana nu ma mai vad (paradoxul maxim, stiu).
Ziua zboara, ma trezesc ca e dupa amiaza si nu am mancat nimic, am spatele intepenit complet si mana dreapta e grebla pe cate-un instrument de-ala de traforaj, gradinarit sau crosetat.
Dar lasa ca ma fac eu mare.
Ieri si azi am stat, ca si luni, cate 7-8 ore in sala. Ma simt ca Alice: vad un creier pulsand, si-ncep sa cresc pana la Luna. Nu inteleg ce-mi zice cineva, ma simt un paduche. Si apoi vad nervii cranieni iesind din trunchi exact ca in atlas, si ma fac cat Gulliver in tara piticilor, si apoi fac o nefacuta si-mi vine sa mananc toate prajiturile din lume, poate vreuna ma face mica pana nu ma mai vad (paradoxul maxim, stiu).
Ziua zboara, ma trezesc ca e dupa amiaza si nu am mancat nimic, am spatele intepenit complet si mana dreapta e grebla pe cate-un instrument de-ala de traforaj, gradinarit sau crosetat.
Dar lasa ca ma fac eu mare.
luni, 25 iulie 2011
Nimic nu e mai ironic decat soarta
Stiu ca nu v-am spus, ca m-am tot abtinut, dar nu mai pot. Da, sunt o gura sparta, dar nu pot sa tin asemenea secret: in uichend am facut ardei umpluti. Da! Si au iesit giugiuc. Moartea caprioarei, ce sa mai.
Si, deoarece aseara pe la 12 mai imbalotam un ardei, ca muream de pofta, azi noapte am facut de plancton, cum ar zice Vaiparu'.
Din fericire lupta cu somnul azi dimineata a durat fix o ora, pana dupa raportul de garda, pentru ca dupa aia m-a umflat un specialist: mergi cu mine sa ma asisti la o operatie pe creier.
Yu-huuuu!
Toate bune si frumoase. M-am suit in hainele verzi, m-am spalat, m-am suit in pantofii-de-maini (asa le zice la manusi aicea, pantofidemaini), ce sa mai, mare chirurg, frate. Muama ce-a crescut fipotele-n mine cand au intrat niste proaspat angajate sa vada sala si io eram cu o pensa in stanga si un foarfec in dreapta...mama mama!
No, toate curg ca-n povesti. Eu eram responsabila de electrocauter si de aspirator (si departatoare, foarfeci, pense...mizilic). La un moment dat, cum calcam eu pe sub masa aia pe acolo, simt ca ma lipesc de ceva. Trag mai tare, mai sa imi ramana papucu' pe jos.
Eh, fix cand ma luptam eu ca Don Quixote cu morile, na! ca tre' sa cauterizez. Trag disperata, ma eliberez, pun papucu' pe pedala, sudez acolo ce sudez, si dau sa ridic picioru' de pe pedala. Si plec cu tot cu pedala. Eh, nush daca stiti, poate unii stiti, dar campurile sterile au o banda adeziva la capete. Care aparent are o placere mai mare la papuci decat la podea (unde ar trebui sa se lipeasca de fapt). Cand m-am eliberat, am plecat cu tot cu camp, care a ramas stantat la papuc, si m-a lipit ferm si de pedala electrocauterului, formand un tot unitar ca detasamentul de pionieri.
Vedeti geniul in toata situatia asta? Nu?
Pai stiu ca voi va radeti de-acolo din coltul vostru, haha, ce praf si-asta, mare lucru sa se aplece sa traga cu mana de camp. Pai da, de acord, dar eu eram sterila. Nici sa ma scarpin nu puteam, daramite sa pun mana pe jos.
Si uite-asa am inceput sa topai disperata intr-un picior, cu pedala de la electrocauter atarnandu-mi candid de piciorul drept, si cu campul steril amenintand sa se sfasie in orice moment. Timp in care asistenta ia electrocauterul sa-l curete. Ma si vedeam dezechilibrandu-ma si calcand pe pedala fix cand era ea cu degetele pe el. Chiar ma gandeam daca ar gusta gluma. Chiar am cochetat cateva microsecunde cu ideea sa o fac sa vad ce se intampla.
M-am abtinut cu greu. Dupa vreo 10-15 secunde de macarena cu campul steril (timp care mie mi s-a parut o eternitate)se aude in linistea din sala: "clampf!" (pedala), pfiuuuuuuu (eu rasufland linistita) si "trrrrrrrrrrrrrrrosc"....da. Campul steril. Din fericire s-a sfasiat numai vreun centimentru unde era prins cu pensa, deci n-a fost vreun dezastru.
Toata viata am urat sa fac doua lucruri: sa calc si sa dau cu aspiratorul. Azi am stat aproape 8 ore cu un aspirator in mana. Si povestesc plina de entuziasm despre asta.
Nimic nu e mai ironic decat soarta.
Si, deoarece aseara pe la 12 mai imbalotam un ardei, ca muream de pofta, azi noapte am facut de plancton, cum ar zice Vaiparu'.
Din fericire lupta cu somnul azi dimineata a durat fix o ora, pana dupa raportul de garda, pentru ca dupa aia m-a umflat un specialist: mergi cu mine sa ma asisti la o operatie pe creier.
Yu-huuuu!
Toate bune si frumoase. M-am suit in hainele verzi, m-am spalat, m-am suit in pantofii-de-maini (asa le zice la manusi aicea, pantofidemaini), ce sa mai, mare chirurg, frate. Muama ce-a crescut fipotele-n mine cand au intrat niste proaspat angajate sa vada sala si io eram cu o pensa in stanga si un foarfec in dreapta...mama mama!
No, toate curg ca-n povesti. Eu eram responsabila de electrocauter si de aspirator (si departatoare, foarfeci, pense...mizilic). La un moment dat, cum calcam eu pe sub masa aia pe acolo, simt ca ma lipesc de ceva. Trag mai tare, mai sa imi ramana papucu' pe jos.
Eh, fix cand ma luptam eu ca Don Quixote cu morile, na! ca tre' sa cauterizez. Trag disperata, ma eliberez, pun papucu' pe pedala, sudez acolo ce sudez, si dau sa ridic picioru' de pe pedala. Si plec cu tot cu pedala. Eh, nush daca stiti, poate unii stiti, dar campurile sterile au o banda adeziva la capete. Care aparent are o placere mai mare la papuci decat la podea (unde ar trebui sa se lipeasca de fapt). Cand m-am eliberat, am plecat cu tot cu camp, care a ramas stantat la papuc, si m-a lipit ferm si de pedala electrocauterului, formand un tot unitar ca detasamentul de pionieri.
Vedeti geniul in toata situatia asta? Nu?
Pai stiu ca voi va radeti de-acolo din coltul vostru, haha, ce praf si-asta, mare lucru sa se aplece sa traga cu mana de camp. Pai da, de acord, dar eu eram sterila. Nici sa ma scarpin nu puteam, daramite sa pun mana pe jos.
Si uite-asa am inceput sa topai disperata intr-un picior, cu pedala de la electrocauter atarnandu-mi candid de piciorul drept, si cu campul steril amenintand sa se sfasie in orice moment. Timp in care asistenta ia electrocauterul sa-l curete. Ma si vedeam dezechilibrandu-ma si calcand pe pedala fix cand era ea cu degetele pe el. Chiar ma gandeam daca ar gusta gluma. Chiar am cochetat cateva microsecunde cu ideea sa o fac sa vad ce se intampla.
M-am abtinut cu greu. Dupa vreo 10-15 secunde de macarena cu campul steril (timp care mie mi s-a parut o eternitate)se aude in linistea din sala: "clampf!" (pedala), pfiuuuuuuu (eu rasufland linistita) si "trrrrrrrrrrrrrrrosc"....da. Campul steril. Din fericire s-a sfasiat numai vreun centimentru unde era prins cu pensa, deci n-a fost vreun dezastru.
Toata viata am urat sa fac doua lucruri: sa calc si sa dau cu aspiratorul. Azi am stat aproape 8 ore cu un aspirator in mana. Si povestesc plina de entuziasm despre asta.
Nimic nu e mai ironic decat soarta.
duminică, 24 iulie 2011
S-o prapadit Amy...
Nimic nou, stiu. Ati aflat deja cu totii din presa. Dar nu despre faptul ca a murit vreau sa vorbesc. Nici despre cum, si de ce...
Ci despre cat de multi gandesc "mare branza, a murit o drogata".
Suntem 6 miliarde. De-a lungul timpului s-au nascut si au murit sute, mii de miliarde de oameni.
S-a nascut doar cate unul din fiecare dintre noi. Toti am avut sansa noastra sa aducem ceva in lumea asta ce nu a mai adus nimeni inainte.
Si totusi, doar un procent infim o fac.
Amy a fost una dintre acei oameni care a adus ceva in plus. Da, n-a facut fata. Da, s-a drogat, a baut, a fumat. N-a fost suficient de puternica sa se ridice cand a cazut.
Dar ea, de acolo din suferinta, din mizeria si intunecimea ei, a avut forta sa creeze ceva ce face frumosul din noi sa vibreze.
Voi, cei care spuneti "da-o dracu de drogata!" ce-ati facut cu viata voastra?
Ci despre cat de multi gandesc "mare branza, a murit o drogata".
Suntem 6 miliarde. De-a lungul timpului s-au nascut si au murit sute, mii de miliarde de oameni.
S-a nascut doar cate unul din fiecare dintre noi. Toti am avut sansa noastra sa aducem ceva in lumea asta ce nu a mai adus nimeni inainte.
Si totusi, doar un procent infim o fac.
Amy a fost una dintre acei oameni care a adus ceva in plus. Da, n-a facut fata. Da, s-a drogat, a baut, a fumat. N-a fost suficient de puternica sa se ridice cand a cazut.
Dar ea, de acolo din suferinta, din mizeria si intunecimea ei, a avut forta sa creeze ceva ce face frumosul din noi sa vibreze.
Voi, cei care spuneti "da-o dracu de drogata!" ce-ati facut cu viata voastra?
vineri, 22 iulie 2011
Girafe
Pe fiecare usa de salon sunt lipite fotografii cu animalute. Ca sa fie mai usor de identificat.
Pe usa salonului 248 sunt doua girafe: una ii da un maoashigheri in gat celeilalte. Haios.
Candva am invatat multe despre insuficienta venoasa cronica. A fost asa, o conjunctura. Am descoperit atunci de ce imi simt tot timpul picioarele ca niste butuci, si de ce facem teleangiectazii si varice. Ca negrii au mai multe valve venoase si fac mai rar decat noi. Ca avem intre 7 si nu mai stiu cate, parca 17 valve venoase, care se distrug prin procese inflamatorii.
Prima intrebare pe care am pus-o la cursul asta a fost "dar girafele de ce nu fac insuficienta venoasa?". Girafele nu au valve venoase in picioare, si au tensiunea arteriala cam cea mai mare din regnul animal, daca nu cea mai mare (undeva pe la 300 si, de mmHG in sistola). Deci? Si de ce nu le crapa vasu-n cap cand beau apa?
Aveam sa aflu mai tarziu, acum vreo cateva luni, ca pielea girafelor are in structura o serie de benzi elastice care fac treaba valvelor la noi. Mult mai bine, pentru ca noi facem varice.
Si, ca sa ne faca in ciuda, ele au si valve venoase. In gat. Ca sa nu le crape vasu-n cap cand se apleaca sa bea apa.
Evolutia convergenta. Adica atunci cand doua organisme complet diferite, in procesul de adaptare la mediu, dezvolta independent aceleasi organe/sisteme/mecanisme. De exemplu aripioarele la pesti si la delfini. Aripile la insecte si la pasari. Benzile elastice in picioare la girafe si la mine.
Pai da. Evolutia mea convergenta se cheama ciorapi medicinali. Ii port cu sfintenie, si sunt motivul pentru care acum nu am doi saci cu apa in loc de glezne.
Deci pot sa ies la bere cu baietii.
E vineeeeeeeri!
Mentiune: Ii multumesc din toata inima lui Ion Petrovai pentru ca a adus in Romania ciorapii medicinali foarte finuti si sexy. Il gasiti la magazinul Primoveno in Bucuresti. Si pe Facebook.
Pe usa salonului 248 sunt doua girafe: una ii da un maoashigheri in gat celeilalte. Haios.
Candva am invatat multe despre insuficienta venoasa cronica. A fost asa, o conjunctura. Am descoperit atunci de ce imi simt tot timpul picioarele ca niste butuci, si de ce facem teleangiectazii si varice. Ca negrii au mai multe valve venoase si fac mai rar decat noi. Ca avem intre 7 si nu mai stiu cate, parca 17 valve venoase, care se distrug prin procese inflamatorii.
Prima intrebare pe care am pus-o la cursul asta a fost "dar girafele de ce nu fac insuficienta venoasa?". Girafele nu au valve venoase in picioare, si au tensiunea arteriala cam cea mai mare din regnul animal, daca nu cea mai mare (undeva pe la 300 si, de mmHG in sistola). Deci? Si de ce nu le crapa vasu-n cap cand beau apa?
Aveam sa aflu mai tarziu, acum vreo cateva luni, ca pielea girafelor are in structura o serie de benzi elastice care fac treaba valvelor la noi. Mult mai bine, pentru ca noi facem varice.
Si, ca sa ne faca in ciuda, ele au si valve venoase. In gat. Ca sa nu le crape vasu-n cap cand se apleaca sa bea apa.
Evolutia convergenta. Adica atunci cand doua organisme complet diferite, in procesul de adaptare la mediu, dezvolta independent aceleasi organe/sisteme/mecanisme. De exemplu aripioarele la pesti si la delfini. Aripile la insecte si la pasari. Benzile elastice in picioare la girafe si la mine.
Pai da. Evolutia mea convergenta se cheama ciorapi medicinali. Ii port cu sfintenie, si sunt motivul pentru care acum nu am doi saci cu apa in loc de glezne.
Deci pot sa ies la bere cu baietii.
E vineeeeeeeri!
Mentiune: Ii multumesc din toata inima lui Ion Petrovai pentru ca a adus in Romania ciorapii medicinali foarte finuti si sexy. Il gasiti la magazinul Primoveno in Bucuresti. Si pe Facebook.
joi, 21 iulie 2011
Invitatie la balet
Ne radem, ne radem, dar hai sa ne mai si culturalizam.
Va propun astazi un balet. Sunteti gata? Dau drumul la poveste?
Gata!
Uvertura: Scena e linistita, luminata destul de bine. In centru, un actor doarme linistit. Peste el, cu miscari gratioase, incep sa se aseze usor, plutind, straturi de zapada albastra, care lasa ici colo mici petice de verdeata. Muzica e linistita, ritmica: o vioara veche face un pizzicato in sol, in tempo de 70 bpm.
In scena intra cativa dansatori. Incepe un Pas de deux, scurt si precis: unul dintre ei, in écarté, executa cateva miscari gratioase cu mainile in fata, apoi o pirouette, apoi un grand battement en arrière.
Secventa se reia cu inca un actor. Miscarile sunt precise si sigure. Mereu perfect executate.
Actul intai: Unul dintre dansatori traseaza o linie perfecta cu un stilou rosu, undeva pe personajul adormit. Scena se concentreaza pe o zona mica, foarte luminata din centrul unei zone verzi. Apar dansatori mici, metalici si textili care descriu miscari fine si precise pana cand, in zona verde se deschide un nou univers: multe nuante de rosu, un pic de alb sidefiu. Pe denivelarile nou aparute, micii dansatori metalici, ascutiti si fini, descriu rapid si cu agilitate o serie de passè, pirouette, elevè, pliè, en croix, échappé sur les pointes, demi-pointes, plus multe alte miscari gratioase si fine, toate printre movilite pulsande, sau sidefii, sau fragile. Muzica e completata din cand in cand de sunete grave de viola sau contrabas, urmate de mici sfaraituri si coloane minuscule de fum. Peste ele curg fine si precise mici arteziene care inunda peisajul rosu.
Actul al doilea:
Decorul se schimba; balerinii mici sunt vazuti prin doua ocheane mari, care lumineaza scena cu un reflector. Apar sabii si iatagane minuscule, care reteaza si curata. Dansul continua: pas de chat, double rond de jambe en l'air, pas de bourrée, terminat in demi plié.
Actul al treilea:
Ocheanele dispar. In scena apar mici actori subtiri si curbi, care zboara prin aer in serii perfecte de grand jetté si acopera repede cu ajutorul unor sfori mici si subtiri peisajul rosu.
Grand finale: Sunete de staccato, mici violoncele si oboi. Vioara din inceput inceteaza, si actorul principal deschide ochii. Ceilalti actori se retag, si luminile se sting.
Cine-a zis :"chirurgii sunt niste macelari" n-a fost in viata lui la balet.
Coda: Ii multumesc Biancai Rusu, care mi-a povestit prima data despre denumirile miscarilor din balet.( ti-am zis ca nu uit cum e cu pas de boureé :P )
Va propun astazi un balet. Sunteti gata? Dau drumul la poveste?
Gata!
Uvertura: Scena e linistita, luminata destul de bine. In centru, un actor doarme linistit. Peste el, cu miscari gratioase, incep sa se aseze usor, plutind, straturi de zapada albastra, care lasa ici colo mici petice de verdeata. Muzica e linistita, ritmica: o vioara veche face un pizzicato in sol, in tempo de 70 bpm.
In scena intra cativa dansatori. Incepe un Pas de deux, scurt si precis: unul dintre ei, in écarté, executa cateva miscari gratioase cu mainile in fata, apoi o pirouette, apoi un grand battement en arrière.
Secventa se reia cu inca un actor. Miscarile sunt precise si sigure. Mereu perfect executate.
Actul intai: Unul dintre dansatori traseaza o linie perfecta cu un stilou rosu, undeva pe personajul adormit. Scena se concentreaza pe o zona mica, foarte luminata din centrul unei zone verzi. Apar dansatori mici, metalici si textili care descriu miscari fine si precise pana cand, in zona verde se deschide un nou univers: multe nuante de rosu, un pic de alb sidefiu. Pe denivelarile nou aparute, micii dansatori metalici, ascutiti si fini, descriu rapid si cu agilitate o serie de passè, pirouette, elevè, pliè, en croix, échappé sur les pointes, demi-pointes, plus multe alte miscari gratioase si fine, toate printre movilite pulsande, sau sidefii, sau fragile. Muzica e completata din cand in cand de sunete grave de viola sau contrabas, urmate de mici sfaraituri si coloane minuscule de fum. Peste ele curg fine si precise mici arteziene care inunda peisajul rosu.
Actul al doilea:
Decorul se schimba; balerinii mici sunt vazuti prin doua ocheane mari, care lumineaza scena cu un reflector. Apar sabii si iatagane minuscule, care reteaza si curata. Dansul continua: pas de chat, double rond de jambe en l'air, pas de bourrée, terminat in demi plié.
Actul al treilea:
Ocheanele dispar. In scena apar mici actori subtiri si curbi, care zboara prin aer in serii perfecte de grand jetté si acopera repede cu ajutorul unor sfori mici si subtiri peisajul rosu.
Grand finale: Sunete de staccato, mici violoncele si oboi. Vioara din inceput inceteaza, si actorul principal deschide ochii. Ceilalti actori se retag, si luminile se sting.
Cine-a zis :"chirurgii sunt niste macelari" n-a fost in viata lui la balet.
Coda: Ii multumesc Biancai Rusu, care mi-a povestit prima data despre denumirile miscarilor din balet.( ti-am zis ca nu uit cum e cu pas de boureé :P )
miercuri, 20 iulie 2011
Clisee
Azi vom aborda 3:
-1. "idealul meu in viata e femeia cu mustata"
-2. Grey's Anatomy
-3. "arabii sunt teroristi".
Sa incepem cu inceputul. Ma, voi m-ati injurat! Azi n-am mancat nimic. Ca n-am apucat.
1.Ziceam de femeia cu mustata. Pai da. N-am vazut niciodata pana acum femei care se barbieresc zilnic. Aici "zilnic" descrie doua lucruri nasoale: felul in care dau peste ele, si frecventa cu care se barbieresc. In general arata astfel:
Adica: are 1,50-1,65. Minimum 85 de kg, Genu Valgum (picioare in X) (o desenasem prea silfida, si am storcit-o din program, de-aia are fata asa turtita). Are perciuni, tunsa scurt. 3 cercei intr-o ureche. Undeva intre 15-35 ani. In zona maxilarului si a mandibulei se zaresc tuleiele unui cioc/mustata proaspat rase. Sanii nu exista sau sunt direct lipiti de burta.
Din fericire sunt rare.
2. Grey's Anatomy.
Da, e cul. Avem pagere (bine, eu inca nu) si alergam cu halatele in vant pe culoare. Da, vin urgente si tabaram toti in unitatea de primiri urgente(UPU) inainte sa ajunga pacientul. Dar!...
Mare parte din zi consta in scris hartzoage. Cand i se face CT/radiografie pacientului din UPU radiologul urla "Roentgeeeeen" si toata lumea, ca la o hora stramoseasca, face un cerc care se largeste uniform si se scurge simultan din sala prin diverse usi. Invariabil, in momentul de asteptare se aude un fermoar de slitz care se inchide. (nu stiu care-i faza, dar mereu se gaseste cineva sa uite sa-si traga fermoarul. De obicei asta e unul din putinele momente in care chiar nu faci nimic si descoperi sau iti aduci aminte ca nu ai tras un fermoar pe undeva).
3. "Arabii sunt teroristi". Aiurea. De fapt sunt super baieti. Doar ca atunci cand vorbesc normal parca se cearta intre ei. Am doi colegi arabi. Prima data cand i-am auzit vorbind am crezut ca se iau la bataie. Pana au inceput sa rada. Dupa aia m-am obisnuit. Ei, azi s-au chiar contrat putin. Va imaginati cum urlau. La un moment dat suna telefonul. Si suna. Ei continua sa urle in limba lor. Si suna. La un moment dat, unul dintre ei raspunde, continuand sa urle in receptor in araba. Si urla. Si urla. Cand termina ce are de zis in araba continua calm in germana: Neurochirurgie, Icsuleanu la telefon.
-1. "idealul meu in viata e femeia cu mustata"
-2. Grey's Anatomy
-3. "arabii sunt teroristi".
Sa incepem cu inceputul. Ma, voi m-ati injurat! Azi n-am mancat nimic. Ca n-am apucat.
1.Ziceam de femeia cu mustata. Pai da. N-am vazut niciodata pana acum femei care se barbieresc zilnic. Aici "zilnic" descrie doua lucruri nasoale: felul in care dau peste ele, si frecventa cu care se barbieresc. In general arata astfel:
Adica: are 1,50-1,65. Minimum 85 de kg, Genu Valgum (picioare in X) (o desenasem prea silfida, si am storcit-o din program, de-aia are fata asa turtita). Are perciuni, tunsa scurt. 3 cercei intr-o ureche. Undeva intre 15-35 ani. In zona maxilarului si a mandibulei se zaresc tuleiele unui cioc/mustata proaspat rase. Sanii nu exista sau sunt direct lipiti de burta.
Din fericire sunt rare.
2. Grey's Anatomy.
Da, e cul. Avem pagere (bine, eu inca nu) si alergam cu halatele in vant pe culoare. Da, vin urgente si tabaram toti in unitatea de primiri urgente(UPU) inainte sa ajunga pacientul. Dar!...
Mare parte din zi consta in scris hartzoage. Cand i se face CT/radiografie pacientului din UPU radiologul urla "Roentgeeeeen" si toata lumea, ca la o hora stramoseasca, face un cerc care se largeste uniform si se scurge simultan din sala prin diverse usi. Invariabil, in momentul de asteptare se aude un fermoar de slitz care se inchide. (nu stiu care-i faza, dar mereu se gaseste cineva sa uite sa-si traga fermoarul. De obicei asta e unul din putinele momente in care chiar nu faci nimic si descoperi sau iti aduci aminte ca nu ai tras un fermoar pe undeva).
3. "Arabii sunt teroristi". Aiurea. De fapt sunt super baieti. Doar ca atunci cand vorbesc normal parca se cearta intre ei. Am doi colegi arabi. Prima data cand i-am auzit vorbind am crezut ca se iau la bataie. Pana au inceput sa rada. Dupa aia m-am obisnuit. Ei, azi s-au chiar contrat putin. Va imaginati cum urlau. La un moment dat suna telefonul. Si suna. Ei continua sa urle in limba lor. Si suna. La un moment dat, unul dintre ei raspunde, continuand sa urle in receptor in araba. Si urla. Si urla. Cand termina ce are de zis in araba continua calm in germana: Neurochirurgie, Icsuleanu la telefon.
marți, 19 iulie 2011
Dialoguri Platonice v2.0.11
V-am zis? Ieri am mancat sarmale. Sic! Fac pariu ca voi acolo unde sunteti, nu ati mancat ieri sarmale!
Dar, azi...
Ziua de azi a debutat furibund cu un domn respectabil (peste shaij si multi de ani) care a venit in urgenta cu o sangerare masiva intracraniana. Cel mai demn lucru de luat in seama li s-a parut tuturor ca sangerarea a aparut post-coital.
Sincer, si mie.
Dupa aia ziua a capatat o aroma Eliadiana, adusa de un curent de aer din "La Tiganci". In UPU sunt uitata de colegul pe care il parazitam azi, intr-un salon cu o doamna cu dementa si alte probleme. Si iata-ma nevoita sa vorbesc cu un pacient. Care nu e ancorat in realitate nici cat Hindenburgul la Lakehurst.
Dar sa va redau aproximativ dialogul:
Doamna: tu esti sora mea!!!
Eu: vine imediat.
D: Sora, sora!!!
E: nu sunt sora, dar va ajut daca pot, ce s-a intamplat?
D:(cu mana dreapta trage de scutec, cu stanga de tubul de oxigen de la nas): scoate-mi scutecul, imi provoaca dureri
E: (nevazand mana care tragea de scutec, ci doar pe cea care tragea tubul de oxigen, si nestiind cuvantul pentru scutec): Lasati-l, trebuie sa il tineti la nas!
D: Mai ai parinti?
E: nu, aici sunteti in Fulda.
D: aaaa, esti orfana...
E: va e sete?
D: da, da apa, apa (ii dau, bea). e foarte buna.
E: va vede imediat, dar trebuie sa stati linistita.
D: ramai cu mine tu?
E: da, raman.
D: (urland de durere)trage-mi scutecul, ma doare
E: ce anume in ce?
D: au au au. da-mi un pix
E: unde, pe culoar?
Am fost salvata de un infirmier care a intrat la fix cu niste cearsafuri in brate.
Asta seara astept primul vizitator roman: un amic motociclist care a fost la Nordkapp si vine la un pahar de vorba in drumul de intoarcere. (http://www.facebook.com/groups/186295201420413?id=202213539828579#!/gigel.cintaretu)
Yuhuuu!
Dar, azi...
Ziua de azi a debutat furibund cu un domn respectabil (peste shaij si multi de ani) care a venit in urgenta cu o sangerare masiva intracraniana. Cel mai demn lucru de luat in seama li s-a parut tuturor ca sangerarea a aparut post-coital.
Sincer, si mie.
Dupa aia ziua a capatat o aroma Eliadiana, adusa de un curent de aer din "La Tiganci". In UPU sunt uitata de colegul pe care il parazitam azi, intr-un salon cu o doamna cu dementa si alte probleme. Si iata-ma nevoita sa vorbesc cu un pacient. Care nu e ancorat in realitate nici cat Hindenburgul la Lakehurst.
Dar sa va redau aproximativ dialogul:
Doamna: tu esti sora mea!!!
Eu: vine imediat.
D: Sora, sora!!!
E: nu sunt sora, dar va ajut daca pot, ce s-a intamplat?
D:(cu mana dreapta trage de scutec, cu stanga de tubul de oxigen de la nas): scoate-mi scutecul, imi provoaca dureri
E: (nevazand mana care tragea de scutec, ci doar pe cea care tragea tubul de oxigen, si nestiind cuvantul pentru scutec): Lasati-l, trebuie sa il tineti la nas!
D: Mai ai parinti?
E: nu, aici sunteti in Fulda.
D: aaaa, esti orfana...
E: va e sete?
D: da, da apa, apa (ii dau, bea). e foarte buna.
E: va vede imediat, dar trebuie sa stati linistita.
D: ramai cu mine tu?
E: da, raman.
D: (urland de durere)trage-mi scutecul, ma doare
E: ce anume in ce?
D: au au au. da-mi un pix
E: unde, pe culoar?
Am fost salvata de un infirmier care a intrat la fix cu niste cearsafuri in brate.
Asta seara astept primul vizitator roman: un amic motociclist care a fost la Nordkapp si vine la un pahar de vorba in drumul de intoarcere. (http://www.facebook.com/groups/186295201420413?id=202213539828579#!/gigel.cintaretu)
Yuhuuu!
luni, 18 iulie 2011
Universalul Dorel
Dimineata, ploaie, somnoroasa si nervoasa ca m-am trezit cu juma de ora mai devreme sa prind administratorul care nu e niciodata la post. Nu era nici azi.
Trec prin santierul din fata caminului. Nu e noroi, dar de cand am venit e nemiscat si perpetuu. Aud un scrashnet in pietris, si ma feresc la timp cat sa nu ma urc in furculita unui motostivuitor, ce dracu' o fi cautand ala pe acolo. Din cabina ma priveste shui un nene rubicond, bronzat, cu tigara in coltul gurii.
Trec pe strada pe langa o bucata de asfalt scobita de cand am venit eu aici. Neclintita. Frumos imprejmuita si semnalizata, dar acolo.
Nu am vazut niciodata pe cineva lucrand. E drept ca utilajele sunt in alta pozitie in fiecare zi, dar aspectul general e uniform: santier.
In spital, usa dinspre UPU deschisa larg, cu shaptishpe metri de matzaraie si alte cabluri explodate din cant. Aceeasi usa demontata si joi, si vinerea trecuta. In jurul ei, 6 halterofili in salopete. 5 tineau cu 2 degete cate un cablu, unul, evident cel mai sfrijit, se lupta cu niste utilaje pneumatice sa repare ceva pe la mecanismul hidraulic.
Nu-i asa ca ati mai vazut asta undeva?
Trec prin santierul din fata caminului. Nu e noroi, dar de cand am venit e nemiscat si perpetuu. Aud un scrashnet in pietris, si ma feresc la timp cat sa nu ma urc in furculita unui motostivuitor, ce dracu' o fi cautand ala pe acolo. Din cabina ma priveste shui un nene rubicond, bronzat, cu tigara in coltul gurii.
Trec pe strada pe langa o bucata de asfalt scobita de cand am venit eu aici. Neclintita. Frumos imprejmuita si semnalizata, dar acolo.
Nu am vazut niciodata pe cineva lucrand. E drept ca utilajele sunt in alta pozitie in fiecare zi, dar aspectul general e uniform: santier.
In spital, usa dinspre UPU deschisa larg, cu shaptishpe metri de matzaraie si alte cabluri explodate din cant. Aceeasi usa demontata si joi, si vinerea trecuta. In jurul ei, 6 halterofili in salopete. 5 tineau cu 2 degete cate un cablu, unul, evident cel mai sfrijit, se lupta cu niste utilaje pneumatice sa repare ceva pe la mecanismul hidraulic.
Nu-i asa ca ati mai vazut asta undeva?
duminică, 17 iulie 2011
Atentie la...ce?
Azi a trebuit sa ma adun din pijamale si sa ies. Nu numai ca deja eram nesimtita, ca ma tot sunau baietii si refuzam, dar, ca sa fiu sincera, nu mai aveam bere.
Ma sui in haine, geaca, shapca, ies. Ploaie ca-n povesti. Pornesc cu cantec de pionier, spre statia in sensul gresit, normal. Doar nu era sa ma dezmint. Pana m-am prins eu, am pierdut autobuzul. Si uite asa am stat 35 de minute in ploaie, pana a venit urmatorul. Inainte sa inceapa sa-mi curga Niagara pe ceafa a fost bine. Dupa aia a venit autobuzul.
M-am intalnit cu baietii in fata la shaormerie, normal. Ei au mancat, eu mi-am luat doar cartofi prajiti si, evident, bere.
O beau, dam sa plecam, dar dupa bere, omu' normal merge la toaleta. Caut pe acolo, vad desenul cu batonul cu fusta cloj si batonul cu palarie. Toaleta. Sub desene mai scria ceva. Parea a fi important, asa ca, in timp ce ma cazneam sa buchisesc cuvantul de vreo 30 de cm "vor...nfsjhfhsjgfsgusfshfeheus", deschid usa, si, cu ochii inca incercand sa cuprinda intelepciunea cuvantului, calc.
In aer. Dupa primele doua rostogoliri, printre manevre de agatat de balustrada si sprijinit in pereti sa nu-mi sparg mecla, creierul meu proceseaza si mesajul de pe usa:
"Atentie la trepte".
Ma sui in haine, geaca, shapca, ies. Ploaie ca-n povesti. Pornesc cu cantec de pionier, spre statia in sensul gresit, normal. Doar nu era sa ma dezmint. Pana m-am prins eu, am pierdut autobuzul. Si uite asa am stat 35 de minute in ploaie, pana a venit urmatorul. Inainte sa inceapa sa-mi curga Niagara pe ceafa a fost bine. Dupa aia a venit autobuzul.
M-am intalnit cu baietii in fata la shaormerie, normal. Ei au mancat, eu mi-am luat doar cartofi prajiti si, evident, bere.
O beau, dam sa plecam, dar dupa bere, omu' normal merge la toaleta. Caut pe acolo, vad desenul cu batonul cu fusta cloj si batonul cu palarie. Toaleta. Sub desene mai scria ceva. Parea a fi important, asa ca, in timp ce ma cazneam sa buchisesc cuvantul de vreo 30 de cm "vor...nfsjhfhsjgfsgusfshfeheus", deschid usa, si, cu ochii inca incercand sa cuprinda intelepciunea cuvantului, calc.
In aer. Dupa primele doua rostogoliri, printre manevre de agatat de balustrada si sprijinit in pereti sa nu-mi sparg mecla, creierul meu proceseaza si mesajul de pe usa:
"Atentie la trepte".
sâmbătă, 16 iulie 2011
Despre murdarirea timpului
Astazi a fost o zi in care nu m-am dat jos din pat. As fi putut sa ma duc la bazin cu baietii, dar nu am costum de baie si aici e cam inchis sambata si duminica. Nu stiu exact cum si cat, si deoarece mi-era lene oricum sa ies, m-am gandit ca e o scuza buna. N-am costum, frate.
Am indesat o bere pe la 5 si m-am turtit de tot.
Dar, de unde titlul?
Pai hai sa va povestesc.
Unul dintre motivele pentru care nu-mi place Romania, este grija pentru capra vecinului. Nu sa-i fie bine, nuuuuuuuuuuo! Grija ca de ce nu moare odata, al dracului patruped!
Preocuparile principale ale romanului (sigur, sunt convinsa ca nu e specific Romaniei, dar eu acolo am vazut de-astea) sunt (intr-o ordine aleatorie):
1. Cum sa faca sa calce cat mai multi "fraieri" pe cap. De exemplu traficul: mers pe linia de tramvai, taiat fata in trafic, scuipat biciclisti din jip fix in crestet, muama, ce amuzant, zece puncte.
2. Sa le arate el/ea ce tare-n buluz e. De exemplu: masini cu 6,5 roti si creneluri de aur la colturi, lanturi de aur cu portretul lui Maical, boxe de 13 catralioane de wati, cate 3 femele sau/si masculi odata la brat (nashpete/etzi, nu conteaza, sa iasa la numar).
3. Cum sa-i invete pe retarzii din jurul lui sa-si traiasca viata. De exemplu: daca vrei sa ai siguranta-n trafic de ce-ti iei motocicleta?
3. Sa le explice alora care vad altfel lucrurile decat ei ca sunt niste tampiti. De exemplu: biciclistii sunt niste retarzi cu marsurile lor, s-a inventat masina; Astept si alte exemple de la voi, m-a lasat inspiratia.
Viata romanului obisnuit este o telenovela despre viata caprei vecinului, nu despre a caprei lui. Sta sprijinit ca Moromete de gard, fara insa a avea intelepciunea lui, si priveste fascinat, asteptand sa dea capra cu picioru-n galeata, sau ceva.
A lui, asa cum spune si zicala, e lasata sa intre-n depresie si sa moara de foame.
Dar am deviat si tot nu v-am zis cum e cu timpul. M-am trezit ieri, din nou, a j'shpea oara numai in ultimele cateva luni, tinta unor rautati gratuite.
Exista oameni care isi impart timpul intre a lovi murdar si a para lovituri murdare.
Atata pot ei. Atata spera ei de la viata. Pasesc intr-un cerc vicios, si putini au nervul sa calce alaturi ca sa vada ce se intampla.
Alo! Nu se intampla nimic! Veti avea mai multa liniste si pace si timp sa va traiti viata. Va jur!
Am considerat dintotdeauna ca timpul e cel mai pur lucru pe care ni-l da sansa de a fi nascuti. A-l irosi cu barfe si intrigi de comuna mi se pare o murdarire a lui.
As fi putut sa-i raspund domnitei cu aceeasi moneda? Sunt convinsa ca da. Oricine ar fi putut. Ar fi trebuit? Hmmmmmmmmmmmmmm.....
Nu. Eu nu vreau sa-mi murdaresc timpul.
Am indesat o bere pe la 5 si m-am turtit de tot.
Dar, de unde titlul?
Pai hai sa va povestesc.
Unul dintre motivele pentru care nu-mi place Romania, este grija pentru capra vecinului. Nu sa-i fie bine, nuuuuuuuuuuo! Grija ca de ce nu moare odata, al dracului patruped!
Preocuparile principale ale romanului (sigur, sunt convinsa ca nu e specific Romaniei, dar eu acolo am vazut de-astea) sunt (intr-o ordine aleatorie):
1. Cum sa faca sa calce cat mai multi "fraieri" pe cap. De exemplu traficul: mers pe linia de tramvai, taiat fata in trafic, scuipat biciclisti din jip fix in crestet, muama, ce amuzant, zece puncte.
2. Sa le arate el/ea ce tare-n buluz e. De exemplu: masini cu 6,5 roti si creneluri de aur la colturi, lanturi de aur cu portretul lui Maical, boxe de 13 catralioane de wati, cate 3 femele sau/si masculi odata la brat (nashpete/etzi, nu conteaza, sa iasa la numar).
3. Cum sa-i invete pe retarzii din jurul lui sa-si traiasca viata. De exemplu: daca vrei sa ai siguranta-n trafic de ce-ti iei motocicleta?
3. Sa le explice alora care vad altfel lucrurile decat ei ca sunt niste tampiti. De exemplu: biciclistii sunt niste retarzi cu marsurile lor, s-a inventat masina; Astept si alte exemple de la voi, m-a lasat inspiratia.
Viata romanului obisnuit este o telenovela despre viata caprei vecinului, nu despre a caprei lui. Sta sprijinit ca Moromete de gard, fara insa a avea intelepciunea lui, si priveste fascinat, asteptand sa dea capra cu picioru-n galeata, sau ceva.
A lui, asa cum spune si zicala, e lasata sa intre-n depresie si sa moara de foame.
Dar am deviat si tot nu v-am zis cum e cu timpul. M-am trezit ieri, din nou, a j'shpea oara numai in ultimele cateva luni, tinta unor rautati gratuite.
Exista oameni care isi impart timpul intre a lovi murdar si a para lovituri murdare.
Atata pot ei. Atata spera ei de la viata. Pasesc intr-un cerc vicios, si putini au nervul sa calce alaturi ca sa vada ce se intampla.
Alo! Nu se intampla nimic! Veti avea mai multa liniste si pace si timp sa va traiti viata. Va jur!
Am considerat dintotdeauna ca timpul e cel mai pur lucru pe care ni-l da sansa de a fi nascuti. A-l irosi cu barfe si intrigi de comuna mi se pare o murdarire a lui.
As fi putut sa-i raspund domnitei cu aceeasi moneda? Sunt convinsa ca da. Oricine ar fi putut. Ar fi trebuit? Hmmmmmmmmmmmmmm.....
Nu. Eu nu vreau sa-mi murdaresc timpul.
vineri, 15 iulie 2011
Si totusi...
Oricat de optimista as fi, si oricat de echilibrata, si oricat de impacata cu viata - si implicit moartea - , nu pot sa nu ma intristez uneori.
Acasa ma intristam intens, desi pe termen scurt, e drept, cand vedeam cersetorii la intersectie. La FIECARE intersectie, aproape. Sau cand vedeam animale maltratate, uneori pana la extrem. Aici nu vad asta. Aici vad iepurasi in parc si animale fericite. Si totusi...
Mi-am promis ca nu o sa povestesc despre anumiti pacienti. De multe ori boala ne ia orice demnitate. Insa azi am primit un link la o poza de o tristete extrema. O mai vazusem, insa nu ma pot opri sa nu ma intristez.
Povestea pozei este urmatoarea: in 1993, in timpul foametei din Sudan, un fotograf a surprins imaginea unei fetite casectice care se tara spre un centru de ajutor care oferea mancare. In spatele ei se afla un vultur care parca o asteapta rabdator sa moara. Publicata in "The New York Times", fotografia a castigat premiul Pulitzer in 1994.
http://www.nytimes.com/imagepages/2009/04/15/arts/15jaar_CA0.ready.html
Cateva luni mai tarziu, Kevin Carter, fotograful, se sinucide. S-a facut mare tam-tam ca s-a sinucis din cauza acuzatiilor care i s-au adus ca nu a ajutat-o, ci doar s-a oprit sa faca poza, dar, cu un istoric de depresie si incercari esuate de sinucidere, ma indoiesc.
Omul vazuse multe atrocitati la viata lui, fiind nascut intr-o Africa de Sud chinuita de apartheid. Fiind primul fotograf care a fotografiat o executie a unei femei de culoare pentru ca avut o relatie cu un ofiter alb de politie (deci am dubii ca ea a consimtit). Prin "necklacing". Adica executia prin aprinderea unui cauciuc plin cu benzina care este infasurat in jurul celui executat.
Traim intr-o lume plina de atrocitati. Suntem niste fiinte violente. Uneori de o rautate extrema, mai ales pentru ca e gratuita. De ce e nevoie ca un om sa ajunga animal? De niste hormoni, care te fac sa pierzi controlul. Si sa te bucuri ca altii sufera pentru ca i-ai facut tu sa sufere.
Pentru ca asta iti da iluzia de control.
Dar, uita-te mai atent, "Homo Sapiens", nu cumva asta inseamna exact ca NU ai control?
Peroratii de doi lei, le-ati auzit de cel putin cateva ori, in diverse forme. Le-am scris pentru ca voiam sa explic cum reuseam sa ma adun repede si sa-mi infrang tristetea cand vedeam oameni suferind. Spunandu-mi ca oamenii sunt rai. Avari. Egoisti. Incapabili in 99% din cazuri sa treaca peste nevoia lor de a se hrani din ingenuncherea altora. Deci incapabili sa faca ceva frumos cu timpul care li s-a dat.
Si totusi...
Luni am vazut o imagine pe care nu reusesc sa mi-o scot din cap. Imagine care s-a repetat zilnic. Un om invins, daramat, plangand, lipsit de orice scanteie in ochi.
Un om care a intrat demn, zambitor, cu o expresie calda si optimista in spital vinerea trecuta, cu o usoara durere de coloana vertebrala. Un om a carui scintigrafie arata metastaze in aproape toate oasele. Un om invins in cateva secunde de o imagine mai trista decat orice fotografie castigatoare de premii: a lui.
In fata iubirii si a mortii suntem toti la fel: neputiinciosi si lipsiti de orice demnitate.
Acasa ma intristam intens, desi pe termen scurt, e drept, cand vedeam cersetorii la intersectie. La FIECARE intersectie, aproape. Sau cand vedeam animale maltratate, uneori pana la extrem. Aici nu vad asta. Aici vad iepurasi in parc si animale fericite. Si totusi...
Mi-am promis ca nu o sa povestesc despre anumiti pacienti. De multe ori boala ne ia orice demnitate. Insa azi am primit un link la o poza de o tristete extrema. O mai vazusem, insa nu ma pot opri sa nu ma intristez.
Povestea pozei este urmatoarea: in 1993, in timpul foametei din Sudan, un fotograf a surprins imaginea unei fetite casectice care se tara spre un centru de ajutor care oferea mancare. In spatele ei se afla un vultur care parca o asteapta rabdator sa moara. Publicata in "The New York Times", fotografia a castigat premiul Pulitzer in 1994.
http://www.nytimes.com/imagepages/2009/04/15/arts/15jaar_CA0.ready.html
Cateva luni mai tarziu, Kevin Carter, fotograful, se sinucide. S-a facut mare tam-tam ca s-a sinucis din cauza acuzatiilor care i s-au adus ca nu a ajutat-o, ci doar s-a oprit sa faca poza, dar, cu un istoric de depresie si incercari esuate de sinucidere, ma indoiesc.
Omul vazuse multe atrocitati la viata lui, fiind nascut intr-o Africa de Sud chinuita de apartheid. Fiind primul fotograf care a fotografiat o executie a unei femei de culoare pentru ca avut o relatie cu un ofiter alb de politie (deci am dubii ca ea a consimtit). Prin "necklacing". Adica executia prin aprinderea unui cauciuc plin cu benzina care este infasurat in jurul celui executat.
Traim intr-o lume plina de atrocitati. Suntem niste fiinte violente. Uneori de o rautate extrema, mai ales pentru ca e gratuita. De ce e nevoie ca un om sa ajunga animal? De niste hormoni, care te fac sa pierzi controlul. Si sa te bucuri ca altii sufera pentru ca i-ai facut tu sa sufere.
Pentru ca asta iti da iluzia de control.
Dar, uita-te mai atent, "Homo Sapiens", nu cumva asta inseamna exact ca NU ai control?
Peroratii de doi lei, le-ati auzit de cel putin cateva ori, in diverse forme. Le-am scris pentru ca voiam sa explic cum reuseam sa ma adun repede si sa-mi infrang tristetea cand vedeam oameni suferind. Spunandu-mi ca oamenii sunt rai. Avari. Egoisti. Incapabili in 99% din cazuri sa treaca peste nevoia lor de a se hrani din ingenuncherea altora. Deci incapabili sa faca ceva frumos cu timpul care li s-a dat.
Si totusi...
Luni am vazut o imagine pe care nu reusesc sa mi-o scot din cap. Imagine care s-a repetat zilnic. Un om invins, daramat, plangand, lipsit de orice scanteie in ochi.
Un om care a intrat demn, zambitor, cu o expresie calda si optimista in spital vinerea trecuta, cu o usoara durere de coloana vertebrala. Un om a carui scintigrafie arata metastaze in aproape toate oasele. Un om invins in cateva secunde de o imagine mai trista decat orice fotografie castigatoare de premii: a lui.
In fata iubirii si a mortii suntem toti la fel: neputiinciosi si lipsiti de orice demnitate.
joi, 14 iulie 2011
Oglinda, oglinjoara...
Desi nu am suficiente date incat observatiile mele sa fie semnificative statistic, o sa va impartasesc primele impresii despre frumusetea oamenilor de aici.
Se impart dupa parerea mea in 4 categorii:
1. Foarte frumosi (cam 20%. 90% dintre acestia sunt barbati). Inalti, frumos proportionati, piele superba, ochi albastri, picioare lungi...ce sa mai, frumosi.
2. Foarte urati (cam 45%). Obezi, burtosi, ele fara tza...sani, ei cu. Si ei si ele cu spatele cat sa faci linistit un tenis de masa.
3. 30 de procente care ar fi frumusei daca ar fi barbati, dar uratele daca ar fi femei. Singura problema e ca nu reusesc sa ghicesc ce sex au, deci nu-i pot incadra in categoriile anterioare.
4. Restul de 5% sunt strainii. Nu-i amestec. Nu am cum...sunt prea altfel.
Revenind la chestii serioase.
Azi am stat numai in sala de operatii. Nu intru in detalii. In afara de faptul ca, la un moment dat nu mai aveam nimic de facut (se bagase sefu' ca era o chestie de finete) si mi-au dat un scaun de-ala cu husa bleo. Creca e o mare chestie husa aia, e fragila sau ceva, ca nu trebuia sa ma ating de nimic cu ea. La un moment dat, de la atata concentrare in microscopu' ala (si concentrare sa stau fixa pe scaun, ca aveam doar juma' de buca pe el, nu puteam mai bine de husa, si era si pe rotile) mi s-a cam terminat oxigenu' si am cam atzipit, s-o zic pe-aia dreapta. Motiv pentru care era sa cad cu scaun cu tot peste un geamantan de-ala cu clesti si cutite. S-a auzit un "bupffff" si singurul gand a fost "mankatzash, le-am stricat astora husa!!!"...dar nu atinsesm decat cu rotilele. Pfiiiiuuuuuu!
Bonus: Azi au pus baietii si "Oltenitza", varianta de studio pe MySpace. Enjoy!
http://www.myspace.com/patrubetze/music/songs/patru-betze-oltenita-83054642
Se impart dupa parerea mea in 4 categorii:
1. Foarte frumosi (cam 20%. 90% dintre acestia sunt barbati). Inalti, frumos proportionati, piele superba, ochi albastri, picioare lungi...ce sa mai, frumosi.
2. Foarte urati (cam 45%). Obezi, burtosi, ele fara tza...sani, ei cu. Si ei si ele cu spatele cat sa faci linistit un tenis de masa.
3. 30 de procente care ar fi frumusei daca ar fi barbati, dar uratele daca ar fi femei. Singura problema e ca nu reusesc sa ghicesc ce sex au, deci nu-i pot incadra in categoriile anterioare.
4. Restul de 5% sunt strainii. Nu-i amestec. Nu am cum...sunt prea altfel.
Revenind la chestii serioase.
Azi am stat numai in sala de operatii. Nu intru in detalii. In afara de faptul ca, la un moment dat nu mai aveam nimic de facut (se bagase sefu' ca era o chestie de finete) si mi-au dat un scaun de-ala cu husa bleo. Creca e o mare chestie husa aia, e fragila sau ceva, ca nu trebuia sa ma ating de nimic cu ea. La un moment dat, de la atata concentrare in microscopu' ala (si concentrare sa stau fixa pe scaun, ca aveam doar juma' de buca pe el, nu puteam mai bine de husa, si era si pe rotile) mi s-a cam terminat oxigenu' si am cam atzipit, s-o zic pe-aia dreapta. Motiv pentru care era sa cad cu scaun cu tot peste un geamantan de-ala cu clesti si cutite. S-a auzit un "bupffff" si singurul gand a fost "mankatzash, le-am stricat astora husa!!!"...dar nu atinsesm decat cu rotilele. Pfiiiiuuuuuu!
Bonus: Azi au pus baietii si "Oltenitza", varianta de studio pe MySpace. Enjoy!
http://www.myspace.com/patrubetze/music/songs/patru-betze-oltenita-83054642
miercuri, 13 iulie 2011
Analfabetism
Azi am reusit sa parcurg 300 de metri in 57 de minute. O ora. 3420 de secunde.
Pai cum? Pai simplu. Trebuia sa duc cererea aia pretioasa de ieri la posta. Ploua de rupea. Un coleg, sa ma ajute, deh, zice "mai stai 2 minute ca te duc io cu masina"; dau sa ma fofilez, sunt 300 de metri pana la posta "pai mai am ceva de completat, lasa ca ma duc eu" "nu ca ploua" mai incerc de cateva ori, pana urma zice "du-te la camin ca trec in 5 minute sa te iau de acolo". Ce naiba sa mai zic, zic "ok"...
Dupa 35 de minute imi faceam harakiri si seppuku pe marginea trotuarului din fata caminului. Sun. "Acu' plec, in secunda asta. Stai ca vin" N-am apucat sa-i zic lasa ca ma descurc, ca mi-o inchis. Nu de alta, dar in 30 de minute aproximativ trecute fix inchidea la posta. Apare dupa 10 minute. Eu eram in spasme deja. Ma sui in masina, ca sa constat cu oroare ca e sens unic spre stanga, unde era posta. La 300 de m. Si, evident, nu in sensul care trebuie. Ocolitul a durat 12 minute. Ca am prins toate cele 3 semafoare posibile pe rosu.
Am ajuns intr-un final la posta. I-am pus toata viata mea in brate domnului de acolo: dosarul cu toate actele mele in original, pentru permisul de practica a medicinei pe teritoriul Germaniei (Approbation). I-am zis pierduta, cu lacrimi in ochi "orice, dar nu-l pierdeti, sunt toate actele mele din viata asta, cea trecuta si viitoare acolo". Aparent a inteles ca mi-a dat un bon mare galben.
Paranteza: Daca aveti de gand sa emigrati aici, interesati-va inainte de actele care va trebuie. Unele landuri cer si apostile, unele doar documente legalizate, unele nu cer cazier, doar certificatul de buna practica, altele, da. In unele landuri se da un examen de cunostinte medicale, in unele de cunostinte de limba de specialitate, in unele niciun examen.
Dar de unde titlul...
Mi-am promis ca nu o sa ma iau de limba asta, germana adica, pana nu o sa o invat cat de cat. Ca sa pot sa judec.
Si nu asta am de gand sa fac. O sa fac doar un comentariu (im)pertinent. Sunt convinsa ca stiti ca in germana sunt cuvinte compuse. Deci lungi.
Ce ma mira pe mine, este cum de naiba nu au ditamai rata de analfabetism, chiar si cu navala de emigranti de pe capul lor.
Pai de ce zic asta? Pai uite de ce: citesc o fisa a pacientului. Suna cam asa:...sunteti pregatiti?
Blutsenkungsgeschwindigkeit ....Wachtsumshormonproduzierende... Magnetresonanztomographie-Forschung... verletzungsgefährdetsten...
Eh, aveti ochii picior peste picior?
Pai, germana este a zecea cea mai vorbita limba din lume, si Germania are rata de analfabetism mai mica decat SUA. Unde, apropo, ce am scris eu mai sus este redus la 3-5 litere/cuvant. Deci, se poate, frate.
Si-acu' va intreb: ...ati auzit de limba Wu? dar de Telugu? Dar de Marathi? Sunt in top 15 cele mai vorbite limbi din lume, cu 50-100 milioane de vorbitori nativi. Oare cum se spune "Blutsenkungsgeschwindigkeit" in Telugu? No, nu stiu cum e la ei, dar la noi e "VSH". Punct.
Pai cum? Pai simplu. Trebuia sa duc cererea aia pretioasa de ieri la posta. Ploua de rupea. Un coleg, sa ma ajute, deh, zice "mai stai 2 minute ca te duc io cu masina"; dau sa ma fofilez, sunt 300 de metri pana la posta "pai mai am ceva de completat, lasa ca ma duc eu" "nu ca ploua" mai incerc de cateva ori, pana urma zice "du-te la camin ca trec in 5 minute sa te iau de acolo". Ce naiba sa mai zic, zic "ok"...
Dupa 35 de minute imi faceam harakiri si seppuku pe marginea trotuarului din fata caminului. Sun. "Acu' plec, in secunda asta. Stai ca vin" N-am apucat sa-i zic lasa ca ma descurc, ca mi-o inchis. Nu de alta, dar in 30 de minute aproximativ trecute fix inchidea la posta. Apare dupa 10 minute. Eu eram in spasme deja. Ma sui in masina, ca sa constat cu oroare ca e sens unic spre stanga, unde era posta. La 300 de m. Si, evident, nu in sensul care trebuie. Ocolitul a durat 12 minute. Ca am prins toate cele 3 semafoare posibile pe rosu.
Am ajuns intr-un final la posta. I-am pus toata viata mea in brate domnului de acolo: dosarul cu toate actele mele in original, pentru permisul de practica a medicinei pe teritoriul Germaniei (Approbation). I-am zis pierduta, cu lacrimi in ochi "orice, dar nu-l pierdeti, sunt toate actele mele din viata asta, cea trecuta si viitoare acolo". Aparent a inteles ca mi-a dat un bon mare galben.
Paranteza: Daca aveti de gand sa emigrati aici, interesati-va inainte de actele care va trebuie. Unele landuri cer si apostile, unele doar documente legalizate, unele nu cer cazier, doar certificatul de buna practica, altele, da. In unele landuri se da un examen de cunostinte medicale, in unele de cunostinte de limba de specialitate, in unele niciun examen.
Dar de unde titlul...
Mi-am promis ca nu o sa ma iau de limba asta, germana adica, pana nu o sa o invat cat de cat. Ca sa pot sa judec.
Si nu asta am de gand sa fac. O sa fac doar un comentariu (im)pertinent. Sunt convinsa ca stiti ca in germana sunt cuvinte compuse. Deci lungi.
Ce ma mira pe mine, este cum de naiba nu au ditamai rata de analfabetism, chiar si cu navala de emigranti de pe capul lor.
Pai de ce zic asta? Pai uite de ce: citesc o fisa a pacientului. Suna cam asa:...sunteti pregatiti?
Blutsenkungsgeschwindigkeit ....Wachtsumshormonproduzierende... Magnetresonanztomographie-Forschung... verletzungsgefährdetsten...
Eh, aveti ochii picior peste picior?
Pai, germana este a zecea cea mai vorbita limba din lume, si Germania are rata de analfabetism mai mica decat SUA. Unde, apropo, ce am scris eu mai sus este redus la 3-5 litere/cuvant. Deci, se poate, frate.
Si-acu' va intreb: ...ati auzit de limba Wu? dar de Telugu? Dar de Marathi? Sunt in top 15 cele mai vorbite limbi din lume, cu 50-100 milioane de vorbitori nativi. Oare cum se spune "Blutsenkungsgeschwindigkeit" in Telugu? No, nu stiu cum e la ei, dar la noi e "VSH". Punct.
marți, 12 iulie 2011
VeloChristine
Nu stiu cati dintre voi ati citit Christine, romanul lui Stephen King. Sau poate ati vazut filmul, parca era si film...
Eh, era vorba in cartea asta despre o masina posedata de un spirit care incerca sa omoare oamenii care o conduceau. Sau asa ceva.
De unde referinta din titlu? Pai sa va zic: azi s-a internat o doamna respectabila la vreo 48 de ani, cu fractura de baza de craniu, fata proaspat tencuita pe jumate cu tesut de regenerare, o mana praf, un picior arsice si ceva carpiene asortate. "ce-ati patit, doamna? Am cazut de pe bicicleta." No, de-amu' nu-mi pot imagina cum poti sa te farami in halul ala cazand de pe bitza. Poate daca velocipedul e de fapt un velociraptor, sau daca bitza e atarnata de o parapanta care s-a pliat si a cazut intr-o turma de tauri fiorosi la rut. SAU...saaau, daca bicicleta e posedata. Da. Exact. Acum are sens, nu?
Revenind la chestii serioase. Cereri. Semnate , olografiate (am mai aflat si un cuvant nou in romana cu aceasta ocazie) si supraverificate printr-o suta dooj trei de bife.
Azi am pierdut o ora jumate completand o cerere. Mai precis o ora si treishopt de minute. Motiv pentru care nu am mai reusit s-o depun ca s-o-nchis la poshta.
E si maine o zi. E 13.
Eh, era vorba in cartea asta despre o masina posedata de un spirit care incerca sa omoare oamenii care o conduceau. Sau asa ceva.
De unde referinta din titlu? Pai sa va zic: azi s-a internat o doamna respectabila la vreo 48 de ani, cu fractura de baza de craniu, fata proaspat tencuita pe jumate cu tesut de regenerare, o mana praf, un picior arsice si ceva carpiene asortate. "ce-ati patit, doamna? Am cazut de pe bicicleta." No, de-amu' nu-mi pot imagina cum poti sa te farami in halul ala cazand de pe bitza. Poate daca velocipedul e de fapt un velociraptor, sau daca bitza e atarnata de o parapanta care s-a pliat si a cazut intr-o turma de tauri fiorosi la rut. SAU...saaau, daca bicicleta e posedata. Da. Exact. Acum are sens, nu?
Revenind la chestii serioase. Cereri. Semnate , olografiate (am mai aflat si un cuvant nou in romana cu aceasta ocazie) si supraverificate printr-o suta dooj trei de bife.
Azi am pierdut o ora jumate completand o cerere. Mai precis o ora si treishopt de minute. Motiv pentru care nu am mai reusit s-o depun ca s-o-nchis la poshta.
E si maine o zi. E 13.
luni, 11 iulie 2011
Be gu mine! (au si ei betivii lor)
O noua saptamana. Azi am reusit sa adorm in picioare, ceea ce nu mi s-a mai intamplat din facultate. Vorbea un prof limba asta a poetilor, si simteam cum imi cade ochiul drept in palma stanga, si cel stang mi se suie pe breton. La un moment dat am facut diplopie pe bune, dar am realizat asta abia cand incetat sa mai am activitate cerebrala si am zvacnit din umeri a adormeala. Palme nu puteam sa-mi dau in mijlocul prezentarii. Groaznic.
Asa cum ziceam, au si ei betivii lor. Azi a fost ziua malformatiilor congenitale (4 la numar, nu intru in detalii, mi se pare extrem de deprimant) si a betivilor cu fractura de harca. Acelasi comportament tipic, tras de sonda urinara si escaladat patul ca ei vor sa se dea jos sa faca pipi...
Azi am dat o raita prin jurul casei si am gasit: lubenita, leustean, caramele bulgaresti, pufuleti de Timisoara, bere ruseasca, sarailii si biulbiul, baclava, pate cehesc, vita cu os, sunca afumata, fasolea asortata, si, cireasa de pe tort: frunze de vitza pentru sarmale. Deci, da.
Asa cum ziceam, au si ei betivii lor. Azi a fost ziua malformatiilor congenitale (4 la numar, nu intru in detalii, mi se pare extrem de deprimant) si a betivilor cu fractura de harca. Acelasi comportament tipic, tras de sonda urinara si escaladat patul ca ei vor sa se dea jos sa faca pipi...
Azi am dat o raita prin jurul casei si am gasit: lubenita, leustean, caramele bulgaresti, pufuleti de Timisoara, bere ruseasca, sarailii si biulbiul, baclava, pate cehesc, vita cu os, sunca afumata, fasolea asortata, si, cireasa de pe tort: frunze de vitza pentru sarmale. Deci, da.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)