D-ale inimii

La bărbaţi, se zice, "dragostea trece prin stomac". Ei, la femei, pe acolo trece infarctul.
E un fapt cunoscut şi neexplicat că femeile, când fac infarct, foarte adesea au simptome gastrice. Internistul nostru mi-a explicat că "femeile au simptome atipice la infarct". Eu i-am explicat senină că, femeile fiind mai multe pe faţa pământului, probabil că ar trebui să-şi reconsidere punctul de vedere şi să considere simptomele femeilor ca fiind tipice.
Nu m-a înţeles. Internist...
Dar de ce introducerea asta elaborată.
Fusăi în concediu. Şi, deoarece colegii mei au decis că faptul că am două săptămâni de concediu nu ar trebui să conteze la câte gărzi trebuie să fac luna asta, am avut 4 gărzi una după alta în 10 zile. Ei, garda de duminică a fost garda de infarct.
Nu pentru că ar fi fost nasoală (că a fost), ci pentru că am avut 2 pacienţi cu infarct, eu fiind chirurg, dacă vă reamintiţi.
Unul pe secţie, postoperativ s-a decis să mai stea un pic la noi, nu intru în detalii. Simptome "tipice": durere în piept, iradiere în braţul stâng, toate cele. EKG, subdenivelare, clar, PCI, stenturi, am mai salvat o viaţă, ura!
Mă, dar să vă zic de celălalt caz.
Ora 3.15 dimineaţa. Vine salvarea, cu medic de urgenţă. Pacientă cu tratament cu Ibuprofen de luni de zile, vărsa de mama focului, diaree, dureri cumplite. Doctoriţa de pe salvare îi dă morfină şi mi-o lasă pe targă. Se cară. Eu văd electrozii pe pieptul pacientei, deduc că i s-a făcut EKG, mă, dar mie îmi părea că prea e palidă şi prea transpiră. Cât îi făceam sono, zic, eu vreau EGK, acum, ia-i şi sânge cu enzimele cardiace.
Asistenta ia sânge, dar nu duce fiolele la laborator, că ştie ea mai bine. În burtă, nimic. Eu îi tot dădeam cu EKG, asistenta (internistică) dă ochii peste cap, da, bine, hai că îi facem, dar i-a făcut şi doctoriţa, nu vezi ce varsă (pacienta vomita în continuare).
Mă, şi avea ditamai infarctul, mă! Până şi eu l-am văzut, eu, chirurg, mă!
Şi-am salvat-o, mă, şi pe asta!

Dar...revenind, că vă ziceam că fusăi în concediu, poate sunteţi curioşi unde.
Uite aici.

Intoxicaţia acută cu fier

Conform definiţiei, (aproximative, nu-mi găsesc cuvintele) pătrunderea în organism a unei substanţe într-o cantitate toxică şi într-un timp scurt se cheamă intoxicaţie acută. Dar nu mereu.
Păi, cum nu? Păi nu. Să vă explic: înjunghierea nu e intoxicaţie acută cu fier. Aşa cum nu e nici înghiţitul unei furculiţe de bună voie.
Cine naiba înghite o furculiţă de bună voie, întrebaţi? Eh, o populaţie de peste 6 miliarde nu vine fără specimene originale. Iar ideile originale devin mai frecvente în medii extreme. De exemplu, în puşcării.

Nu e o noutate că puşcăriaşii vin cu tot felul de idei ca să iasă, dacă nu de tot, măcar pentru o zi, din pârnaie. Azi a fost rândul ăluia de a înghiţit furculiţa. Nu am detalii, deoarece a aterizat pe chirurgie viscerală. Dar povestea mi-a amintit de o povestioară din facultate:
Deţinuţii de la Jilava învăţaseră la un moment dat cum să îşi bată cuie în frunte fără să-şi provoace mari daune (se poate, dacă nimereşti cu cuiul fix unde trebuie). La început erau duşi cu escortă la spital, radiografiaţi, internaţi pentru observaţie o zi. O zi de libertate care, aparent, justifica riscul, ceea ce a condus la o epidemie de cuie-n cap la Jilava. Sătui de tertipurile deţinuţilor, şi de-acum siguri că mare lucru nu se poate întâmpla, gardienii de la penitenciar le faceau o radiografie, e unde trebuie, bun, scos cu patentul, bandajat, înapoi în celulă.
Până când, minunaţi-vă-ţi şi tine-ţi-vă bine, iată că apare Steve Jobs al Jilavei şi inventează Cuiul 2.0: cuiul bătut tot în frunte, dar prin centrul unui lighean de tablă. Aşa cum bine ştiţi, razele X nu trec prea bine prin metale, deci evaluarea printr-o singură radiografie devenea prin acest simplu proces imposibilă.
Gardienii îl aburcă aşadar pe geniul cuiului în dubiţă, şi hai la spital.

În camera de gardă, miezul nopţii, linişte mormânt, asistenta singură scrie nişte foi. Deodată, uşa se deschide şi în cadrul ei apare un lighean însângerat ataşat unui corp care se îndreaptă spre ea.
Urlete. Preinfarct. Azvărlit cu diverse în variate direcţii. În spatele ligheanului apar şi doi gardieni.

"Hehe, ce vă speriaţi, doamnă, am venit cu unu' la radiografiat".

Patient-Trolling

Nu ştiu dacă aţi remarcat, voi ăştia care mai citiţi pe aicişa, dar eu nu sunt un om foarte serios. Adică în sensul că nu prea mă omor cu luatul lucrurilor în serios.
Chestie valabilă şi la spital. Când situaţia o permite (adică nu e nimeni în pericol de a-şi pierde componente de bază, ca de exemplu membre, organe, capacitatea de respira) am prostul obicei de a vorbi extrem de relaxat cu pacienţii. Şi nu numai de a vorbi extrem de relaxat. Păi, să vă povestesc.
Pacienţii cu plăgi. Hai să fim corecţi şi să le zicem "tăieturi"/"julituri". Eu suturez cu mască şi bonetă. Care bonetă alunecă invariabil în timp ce suturez până pe la jumătatea nasului. Lucru nesemnificativ, deoarece văd perfect pe sub margine. Dar pacienţii nu ştiu asta. Când îi simt că se foiesc inconfortabil când se uită şi văd că am boneta aia pe ochi, sau pe la jumatatea plăgii întreb mucalită şvestera dacă mai e mult/ dacă am nimerit marginile/ dacă mai curge sânge. Ceva în genul. Foială panicată, dar niciunul nu întreabă nimic. Mă întorc spre ei calmă şi explic: nu vă faceţi griji, suturez întotdeauna orb, mi se face rău când văd sânge. De fiecare dată, moment Kodak.
Sau, vine şvestera la mine şi îmi zice că am pacient cu plagă. Desfac bandajul. mă uit, şi dacă simt că e vreun simandicos exclam fericită: "trebuie suturată, yey, prima mea sutură chirurgicală, yey! Pregateşte trusa!" Dacă e vreunul care pare că ţine la glume zic "pregateste bonfaerul" sau "transfuzia".
Anestezia locală la tineri se face musai cu ritualul privit fix in ochi, adus seringa între cele două perechi de ochi, injectat câteva jeturi de anestezic în aer, dat brusc cap pe spate şi eliberat râsul malefic. Muahahaha...(inspir profund) ...muahahahahahaha....(inspir zgomotos şi profund) ...muaHAHAHAHA...(voce suavă şi blândă): "acum înţeapă scurt".
Amuzant ca naiba de fi-e-ca-re dată!
Umorul negru e specialitatea casei. Nu vă povestesc de-astea, pentru că până şi mie mi se par prea crunte pentru a fi scrise aici. Pacienţii râd, însă. De cele mai multe ori. :D

Dar să revenim la oile noastre.

Azi am internat o băbuţă care şi-a rupt acelaşi femur a treia oară în 6 săptămâni. 89 de ani. În timp ce făceam actele de internare m-a rugat să o sun pe maică-sa să îi spun unde e, că-şi face griji. Sigur că o sun, nu vă faceţi griji. Aveţi numărul de telefon? Sigur, e în cartea de telefon. Da, aşa e...
S-a liniştit.

Unde dai, şi unde crapă

Despre pacienţi care mestecă supozitoarele nu vă mai povestesc. Ăia sunt deja o apariţie comună.

Există însă o infinitate de moduri în care pacienţii reuşesc să ne uimească. Şi despre asta o să vă povestesc azi.

• Pacientă relativ tânără. Operaţie: colecistectomie laparoscopică. 

Noi, după ce operăm pacienţii de pietre la fiere, le dăm pietrele ca suvenir. Nimic neobişnuit, se practică peste tot în lume. Sunt convinsă că fiecare are o mătuşă/soră/mamă care ţine bolovanii pe noptieră şi îi arată cu mândrie oricui vrea să îi vadă.
Noi le punem în nişte păhărele, care, întâmplător, sunt folosite şi la dat hapuri/siropuri şi alte leacuri tămăduitoare.
Aşa...şi îi punem, cum ziceam, nestematele în păhărelul respectiv, i le dăm în primire, ea şi le pune pe dulapul de lângă pat şi adoarme. A doua zi la vizită:
"Cum vă merge? Bine. Dureri? Deloc. Nu ştiu ce buline erau alea din păhărel, dar azi-noapte m-au apucat durerile şi le-am înghiţit. Au funcţionat minunat"...grrrrrrrr!

• O băbuţă cu operaţie la şold. 

Câteva zile după operaţie la vizită supărată foamete că ce gust groaznic au comprimatele efervescente de magneziu, că nu le mai vrea. Noi, stupefiaţi: care magneziu? (ştiind că nu i-am dat aşa ceva). Ea: alea albastre pe care scrie "Corega". (pentru profani, sunt tabletele de curăţat proteza dentară)

• Pacient cu hemoroizi, operat, vine cu sângerare activă. 

Îi fac o examinare rectală, scot nişte tablete, cred că şi ulceraseră pe acolo ceva. No, omul a primit tablete, după luni de tratament cu supozitoare. Poţi să-l judeci?

• Bonus: Discuţie cu un bătrânel simpatic. 

Că ce frumos se cânta înainte la biserică. Acuma, de când se cântă modern, el nu mai înţelege ce zic ăia acolo. Că o fi "îngereasca" limba sfântă, dar nu ar trebui să înţeleagă tot poporul ce se cântă? (în germană "înger" e "Engel", sufixul pentru limbi e "-isch", deci engelisch ar fi un fel de "îngerească", iar engleza e "englisch").

Vă mai zic una citită pe net, care m-a amuzat maxim: un nene cu alergie la pisici primeşte inhalator. Vine peste câteva zile foc şi pară că nu merge tratamentul. După întrebări ţintite medicul descoperă că omul pulveriza inhalatorul pe pisică. Hehe...

Precizie chirurgicala

Asta e o expresie care exprimă un paradox. Părerea mea.
Pentru că se presupune că descrie precizia supremă şi extremă. Nimic mai departe de adevăr.
E adevarat că e necesar să nimereşti organul pe care vrei să-l tai, dar, vă rog să mă credeţi, nu e nicio vrăjitorie în asta.
În primul rând, nu există chirurg care să nu arunce cu instrumentele la podea din când în când. Oricât de îndemânatic e, tot îi scapă ceva din mână la un moment dat. Cu excepţia operaţiilor laparoscopice. În acest caz lucrurile sunt scăpate în pacient. Partea bună e că sunt foarte mici. Partea proastă e că trebuie recuperate cu instrumentele de laparoscopie.
În al doilea rând, absolut orice incizie e suficient de bună dacă îţi crează acces la punctul unde vrei să ajungi şi nu secţionează vreun organ important în proces. Marja de eroare nu se măsoară în nanometri, ci în milimetri. Uneori, centimetri. Sigur, dacă vorbim de chirurgie cardiacă sau vasculară, sau neurochirurgie marja de eroare trebuie să fie cât mai mică, dar şi acolo totul e relativ.
Şi acum am să vă dezvălui un secret: niciun chirurg nu ştie cum se cheamă toate instrumentele. Sigur, pensetă, clemă, bisturiu, astea clasice, pe-astea le ştie oricine, dar există ţşpe cleme, şi zet depărtătoare. Plus tot arsenalul de diverse mânere şi piese destinate să introducă în pacient diverse dispozitive (proteze, stenturi, etc).
Fiecare spital sau, şi mai rău, operator, are porecla lui drăgălaşă pentru diverse lucruri (cel mai frecvent pentru tampoane si cleme). Dacă arată vag a robot e "robotul", dacă aduce vag a Entreprise e "naveta spaţială" şi aşa mai departe. Dar, cel mai frecvent, ceea ce ai nevoie e "chestia aia cu vârful nu-ştiu-cum" sau, simplu, "chestia". În cel mai rău caz e "chestia aia care nu ştiu eu niciodată cum se cheamă", ceea ce, având în vedere timpul necesar să pronunţi acest cârnat nu e un exemplu de time  management.
Bietele asistente sunt nişte eroine, pentru că, deşi uneori rămân paf, de cele mai multe ori se prind imediat despre ce vorbeşti.
Dar explicaţia e foarte simplă: uneori chiar nu îţi vine numele. Şi, uneori, e un anumit instrument care nu se lasă memorat. Sau, în momentul ăla (care e chiar moment), bă, nu vrea să se lase pronunţat şi gata.
De exemplu: Azi de dimineaţă la raport nu puteam să-mi aduc aminte cum se cheamă "bilirubină". Nu venea cuvântul si pace! După 3 secunde de tăcere jenantă am zis "chestia aia galbenă", nu mai puţin jenant decât tăcerea, dar au înţeles oamenii despre ce voiam să vorbesc.
Apropo de gardă. Pacientă de 49 de ani, dureri de spate, hai să facem o poză, dă tricoul jos, o tumoră imensă de sân , ulcerantă. Priviri şocate, întrebarea evidentă "cine vă tratează". Nimeni, că nu m-am dus la doctor.
A simţit un nodul încă din 2006. 9 ani. Nu a făcut nimic.

Încă o dovadă că avem un creier extrem de complex.

Epopeea internet continua

Nu mai povestesc încă odată prin ce-am trecut cu Telekom.
Credeam atunci, în naivitatea mea, că e o problemă a Telekomului. Între timp am devenit mai înţeleaptă. Atât de înţeleaptă, încât am ajuns la concluzia că este o problemă generală în Germania. Iar nemţii nu au absolut nicio problemă cu asta. Li se pare normal.
Dar să vă povestesc ce şi cum.
De vreun an şi ceva am internet de la altă firmă. Să o numim X. Bă, merge prost, ce să mai. Uneori aşa de prost încât programul de testare a vitezei internetului dă eroare.
Dau telefon la firmă. Robot 1 minut, tastez număr de cont, aştept să vorbesc cu cineva, încă vreo 2-3. Vorbesc cu cineva, îmi dă un număr de ticket, număr de telefon de la altă firmă unde trebuie să sun să vină cineva.
Sun, fac programare. În ziua aia stau lipită de interfon. Nu vine nimeni. Sună cunoscut? Exact, asta am paţit şi cu Telekom.
Seara primesc mesaj cu "vă mulţumim că aţi apelat la serviciile noastre, ticketul a fost rezolvat şi închis". Tensiune 500/400. Povestea se repetă încă de vreo 3 ori, în sfârşit după vreo 3 luni vine cineva, se uită şi concluzionează că problema e la fire şi nu ştie pe unde sunt trebuie să aflu eu. Că ce naiba, doar eu platesc internetul, eu vreu internet, să mă descurc.
Dau încă 100 de telefoane pe parcursul încă a vreo două luni, electrica, administrator, proprietar, iar electrica, şi tot aşa.
Nimeni nu vrea să se implice, aflu într-un final şi de ce, pentru că cineva trebuie să plătească pentru ca cineva să-şi mute quru, iar aia trebuie să fie eu. În traducere: plătesc internet care nu merge de luni de zile, şi dacă vreau să fie reparat tot eu trebuie să îi plătesc pe cei care  repară.
În fine, îmi ies din pepeni într-o zi şi reîncep cu telefoane la firma X. După cam al treilea apel încep să îmi închidă în nas. Nu, nu e o figură de stil. Încep să descriu problema, mi se taie macaroana scurt cu un "da, o să vedem ce putem face" şi mi se închide în nas în timp ce eu încă vorbesc.
Între timp, primesc factură de la firma de asigurare auto pentru o reparaţie inclusă în asigurare. Sun şi întreb de ce. Păi nu e inclusă în asigurare. Îi citesc din contract. Nu, la noi în sistem nu figuraţi aşa, trebuie să plătiţi.
Apoi primesc factură de la firma de electricitate din oraşul de unde m-am mutat acum 2 ani. Nu oricum, citaţie de la avocaţi cu ameninţare de dosar dacă nu plătesc. Sun să întreb ce e cu aia. Păi n-aţi plătit factura pe care v-am trimis-o. Eu, siderată: care factură? Păi v-am trimis de 3 ori factură şi nu aţi plătit. La ce adresă? Adresa e corectă. Eu nu am primit nimic. Întreb mucalită: şi cum vă explicaţi că citaţia  a ajuns direct la ţintă din prima? Nu ştiu, doamnă, e problema dumneavostră. Să mori tu!
În fine, îmi amintesc că am o asigurare legală. Adică, dacă ai probleme de astea prin asigurarea asta ei îţi asigură suport legal ca să îi dai de cap.
Sun. Îmi dă un număr de ticket, vă sunăm noi. După 2 săptămâni sun eu. A, păi nu e inclus în asigurare. Bine, acum am altă problemă, zic. Îi povestesc de internet. Da, aici putem face ceva. Vă duceţi la avocat, vă dăm un număr de telefon şi el vă va rezolva problema. Dar să stiţi că trebuie să îl plătiţi singură.
Siderarea atinge cote maxime. Păi şi eu de ce plătesc asigurare legală dacă trebuie să mă duc singură la avocat şi îl şi plătesc singură? Ca să îmi daţi un număr de telefon? Îl găseam singură pe internet.
Ne pare rău, nu e inclus. Dar ce e inclus? Consultaţie telefonică.
Vă jur că în contract scrie că îmi asigură şi plata avocatului.
În acest context, cu hormoni de stres curgându-mi prin urechi, povestesc la serviciu tot. Reacţie. A, da, asta e o problemă în Germania. Aşa a fost dintotdeauna. Păi şi de ce acceptaţi situaţia? De ce nu face nimeni nimic?
Niciun răspuns.

Nici nu ştiu ce să mai zic.

PS: Am fost la service să îmi schimb cauciucurile de iarnă. Între timp mi s-a stricat ştergătorul pe spate. Le zic să mi-l înlocuiască. De trei ori le zic, nu o dată.
Vine fătuca, îmi dă cheia (de la altă maşină, ca să fie mai aventuros), o întreb dacă a schimbat stergătorul, îmi zice că da. O întreb unde să plătesc. Vă trimitem factura prin poştă. Bun. Plec.
A doua zi plouă. Tremur de emoţie şi anticipare că pot şterge luneta fără scârţâitul ăla oribil care m-a torturat în ultimele săptămâni.
Grrrrrrrrrrrâââjjjj....grrrrrrrrrrrââââââjjjj....mă uit în retrovizoare. Da, acelaşi ştergător.

Viitor de aur...

Agitaţie, multă lume, capete sparte, degete bifurcate de cuţite.
Intră o tanti cu un ochi ca o varză roşie. Ce-aţi păţit? Păi am căzut pe scări. Era afumată bine. Eu: pot să mă uit la mâini? Nu am nimic la mâini. Bine, hai să văd.
Mă uit, nimic.
Mă uit mai bine, pe frunte pielea râcâită, o tăietură pe nas spre chiar la baza ochiului stâng.
Coboraţi sau urcaţi scările când aţi căzut? Coboram. Din ce sunt scările? Metal.
Hmmmm. Eu, mucalită: doamnă, singurul mod în care aţi fi putut să vă răniţi felul ăsta căzând pe scări e dacă scările erau prost pilite la margini si dumneavostră mergeaţi cu capul între picioare. Sau dacă v-aţi fi rostogolit, caz în care sigur aţi fi avut şi alte zgârieturi.
Se uită la mine ca un liliac în faruri.
Zic, eu mă duc să mai scriu nişte hârţoage, vă mai gândiţi şi îmi spuneţi adevarul.
O las 5 minute, mă întorc. Sincer, parea lovită cu o scândură în plină orbită.
Mă întorc, începe să plângă. Că de fapt a lovit-o bărbat-su. Cu ce? Cu o bucată de lemn. Aha. Aşa mai merge. Între timp vorbim cu fi-sa, că nu ştie ce s-a întâmplat. Că e beată mai tot timpul şi cade mereu. Vin pozele, sinusurile stângi pline cu fluid. Ceva s-a spart undeva în proces. Nu văd ce. Eu acum în dilemă: de obicei trebuie sa sun poliţia, dar ea nu şi nu, că nu vrea poliţie. Eu nu ştiu ce să fac. În fine, telefoane, consultaţii, vine poliţia. Circ, jale, plânsete, dramă, eu între timp o transfer la clinica ORL. Vine salvarea să o ia, noi tot în drama maximă, plânsete, bocete, ce să mai, ca la inmormântare era acolo. O conving să meargă, că nu voia, ne îmbrăţişăm mama, fiica, medicul, asistenta, paramedicul, poliţiştii, ce să mai, Sofocle. Pleacă.
Intră o puştoaică frumoasă foc, machiată ca de Cartierul Roşu, cu mânie-sa atârnată de cot. Am vrea să raportăm o agresiune domestică. Eu mă îndrept spre mamă, întreb ce s-a întâmplat.
Păi a lovit-o prietenul ei, i-a tras un pumn în faţă. Nu e prima dată, deja se întâmplă de un an.
Eu maschez (impecabil) şocul, mă rotesc lin către don'şoara. Îmi poţi povesti exact ce s-a întâmplat?
Păi eram în tren, ne-am certat şi prietenul meu mi-a tras un pumn în faţă (eu trag cu ochiul la data naşterii - 13 ani). S-a mai întâmplat, dar până acum numai cu palma. Mă uit, se vedea aşa, ca o umbră albastră, dar avea vreo 5 mm de fond de ten. Întreb de greaţă, alea.
Greaţă, a vărsat o dată, şi după incident a leşinat în autobuzul spre casă.
Să sun poliţia? Da. (râsete înfundate în fundal -  de ani de zile de când fac  gărzi nu am sunat niciodată poliţia, şvestera se topea de râs lângă un dulap).  De când sunteţi împreună? de 18 luni. Aham, eu în gândul meu, bun aşa. Sun poliţia - păi n-au ajuns colegii? ba da, au şi plecat, am alt caz. Până vin hai să o internez. Fumezi (întrebare standard, am simţit că e adecvată). Da. (No, bravo).
Test de sarcină nu i-am facut.
Mi-a fost frică.