Cum sa faci sarmale in Germania: in (aproximativ) 3 pasi simpli

In primul rand, va trebuie bors. Musai sa aveti bors. Mie mi-a adus familionu' cand a venit in vizita. Ceea ce imi aminteste sa va povestesc vizitele familionului. Dar nu acum, acum vorbim de sarmale.
Ziceam ca trebuie bors. Musai. Si varza murata, dar de-asta au si nemtii.
Bun. Sa incepem.
Se ia 1 chil de carne tocata. Cat mai grasa. Se amesteca cu orez in cantitate ochiometrica. Nu stiu cat ca e prima data cand fac sarmale, dar eu am pus la nimereala. Am nimerit (vreo juma' de cana de cafea mica). Apoi se pune sare si piper.

Se amesteca bine, apoi se da o ceapa prin masina de tocat/razatoare mica. Eu am dat prin razatoare. Ca sa nu va crape ochii, va recomand metoda mea infailibila antilacrimat la ceapa:

 Cred ca merge si cu ochelarii de snorkeling ai lu' ala micu'.

Apoi se sparge un ou si se pune fara coaja in amestecatura aia. Apoi se amesteca vartos, impreuna cu cu niste suc de rosii (istoria nu mentioneaza in ce cantitate, acolo, sa se inroseasca oleaca).

Asa. Cand ati terminat de mazgalit tot ce era de mazgalit prin bucatarie cu aluatul respectiv, se ia borcanul de varza murata.

Am pus de decor si un pahar de vin, nu va imaginati ca am baut in timp ce gateam. Vai, dar cum as fi putut!
Apoi se ia aluat dintr-ala si se rasuceste metodic in frunze de varza. Inainte insa se pregateste oala. Eu am folosit niste bete de frigarui pe care le-am pus pe fundul oalei sa nu se lipeasca. Sarmalele, adica.

 Apoi puneti niste varza tocata pe fund. Al oalei, adicatelea.

Dupa ce rasuciti dupa metoda indicata in poza, asezati sarmalele pe fundul oalei, lasand o gaura in centru. Apoi puneti suc de rosii si bors, inainte sa incepeti cu randul doi. Cred ca puteti sa puneti bors si dupa, dar eu asa am pus.

Asta e sticla de bors, pozata dintr-un unghi in care pare foarte slaba.
Apoi puneti si restul de sarmale, si in gaura aia din centru puneti o bucata de sunca afumata. Turnati din nou suc de rosii si bors, acopariti cu niste varza tocata si puneti la fiert la foc mic.

Si gata. In vreo 4-5 ore aveti niste sarmale belea. Din pacate poze cu sarmalele finale nu am, ca s-au mancat instant. Am avut musafiri si am uitat sa fac poze. A fost bataie pe ele. Le-am servit cu mamaliga, smantana si ardei iute murat de mama mea.
A, dar sa nu uit!
Am vazut joi trecuta 2 cazuri fooooarte bizare. Un pacient trimis de internisti ca e cianotic si care are un plaman complet opac, si ei nu stiu ce are, ca nu raspunde la antibiotic. Noi, chirurgi, direct CT. Ba, manca-v-as, avea un lipom cat tot hemitoracele stang. Plamanul nu mai era decat vreo 2 cm, colabat langa inima. Da, lipom. In torace.
Si apoi a venit una, accident de motocicleta, fractura de humerus. Dar ceea ce era misto era scanul CT. Pacienta avea 170 de kg. Da. CT-ul arata...nu stiu cum sa descriu. Un schelet minuscul intr-un corp imens.
Uite, am gasit una cam la fel pe net:

Grrrrrrrrrrrrr!

This is Sparta!

Cred ca voi reusi in curand sa inving dependenta de internet. Va fi foarte simplu: inca doua luni ca saptamanile astea doua de trecura si scot microbu' din sange.
Ce v-am scris acu vreo luna, cum sunt 24 de ore din viata mea s-a complicat un pic. Acum s-a adaugat si faptul ca ne-au plecat doi colegi.

Saptamana asta am luat bataie de la o pacienta de 88 de ani si 42 de kile. A luat-o un pic razna femeia. Dupa ce a alergat pe culoar, plina de sange ca se lovise pe peste tot, dupa ce a intrat in toate saloanele si a mai isterizat vreo 2 alte paciente, din care una nu vorbeste decat rusa, si care a inceput sa urle de groaza cat o tineau plamanii pe ruseste ca vrea sa vina fi-sa, nu cred ca va puteti face vreo idee ce era pe sectie. Am sunat la psihiatrie, aia ca n-o iau ca ei au venit de dimineata (am cerut sa vina ca dadea semne ca o ia razna) si era complet normala. O fi fost, dar acum nu mai era. Ce sa vorbesti cu ea, ca nu intelegea nimic. Urla si alerga prin toate saloanele, cautandu-si dulapul din camera ei pe care i-l furase cineva impreuna cu frigiderul, dar de frigider n-are nevoie.
Si in acest haos ma enervez (eu!) si decid sa ii bag un diazepam in popou. Numai ca nu puteam. Dupa ce m-am luptat cu ea, avand acul in mana, si dupa ce mi-am incasat vreo doishpe scatoalce am decis ca e cazul sa i-l bag i.v. Si in timp ce o tineam (3 insi) mi-am mai luat vreo doua la ficati. Dar am potolit-o.
Ziua de azi, petrecuta 6 ore fara pauze in OP si inca 6 pe sectie a avut un moment apoteotic: ma duc pe la 12 la pipi, schimb papucii, si in timp ce ma spalam sa intru la urmatoarea operatie vad ca pe papuci scrie "300" (sunt numerotati). Si in timp ce dau cu sutul in deschizatorul de usa catre sala urlu, luand o pozitie razboinica "This is Spaaaa-rtaaa!", numai ca sa constat ca operez cu profu' in loc de oberarzta cu care eram in plan, si care ma privea stupefiat. Noroc ca are simtul umorului, si doar i-am aratat papucii ca sa se prinda si sa se amuze.

Un elefant, se legana....

...pe o strada din orasul meeeee-eu!
si pentru ca
nu se gaurea, au mai venit 38 de elefanti.

Zilele astea (pana in octombrie) e in Trier o expoezitie stradala foarte faina.
Si anume: acum cativa ani, un cuplu de olandezi a vizitat Tailanda. Si acolo au vizitat si un spital de elefanti. In acel spital era si o elefantica de un an, Mosha, care calcase pe o mina in Myanmar si ramasese fara un picior. Ei oamenii aia din spital ai facut ei ce au facut, au reparat elefantul, si au reusit cum-necum sa ii faca si o proteza speciala la piciorus.
Cei doi olandezi au fost extrem de impresionati de poveste, asa ca, la intoarcere in Olanda au inceput sa puna cap la cap o campanie.
Mai tineti minte vacutele pictate de acum vreo 10 ani? E, asta au facut si ei, numai ca acum e cu elefanti. Si anume, au facut elefanti necolorati, pe care i-au dat unor artisti sa ii picteze, apoi au licitat dreptul de expunere 3 luni la diverse firme (sponsori) si apoi acesti elefanti se vand. Banii adunati merg la spitalul de elefanti.
Expozitia a fost in Amsterdam, Rotterdam, Londra, Milano, Singapore, si acum e in Luxemburg si Trier.
De fiecare data sunt alti elefanti, insa sunt si unii care raman mereu.
Toti elefantii au la piciorul din fata stanga inimioare pictate, deoarece surorile medicale din spital au pictat pe proteza Moshei inimioare.

Fiecare elefant are povestea lui, exprima ceva in viziunea artistului si ca invit pe la mine sa veniti sa ii vedeti.

Va pun cateva poze:

Acest elefant, de exemplu, se numeste "Timbrella". E decorat cu peste 10.000 de timbre (reale) din toata lumea, si de la distanta pe partea asta se vede portretul lui Karl Marx ( e nascut si a locuit in Trier), iar pe cealalata parte e ""desenat" Taj Mahalul.

Blana e facuta din "soricei" de prins cabluri. Sunt 30.000, facuti la comanda pentru ca nu se livreaza in culoarea asta.

 Deci, va astept in Trier sa va spun povestea fiecaruia si sa pictam impreuna un elefant la magazinul expozitiei.

Unde am disparut

Si anume aici.

24 de ore

Duminica, aproximativ 20.00: ajung acasa, dupa 5 ore de stat in sala. Nu am mancat nimic azi, si nu am decat o bucata de piept de pui si o cutie de mazare in frigider (ce naiba cauta conserva in frigider?). Ar fi trebuit sa fie mai mult, pentru ca ieri m-am pornit la supermaket, si chiar am si ajuns, dar in momentul in care am inhatat cosul, drrring, telefon:
"- pai de ce nu esti in sala?
- pai pentru ca nu stiam ca trebuie sa fiu.
- pai trebuia sa fii de o ora.
- no, bun, ar fi fost bine sa ma si sune cineva.
- pai uite te sun eu."
Asa ca las cosul, cotuiesc cativa cetateni, daram niste acareturi, ies. Noroc ca sunt doar 5 minute pana la spital. Bilant: acum nu am sare deloc in casa, uleiul s-a terminat ages ago, si ceea ce trebuia sa fie cumparaturile mele pentru week-end s-a transformat intr-o alergatura pe strada Karl Marx. Am iesit din sala pe la 8 fara, am alergat efectiv pana la supermarket, doar ca sa vad o tanti care inchidea pravalia. Minunat!
Duminica ora 21.15: dupa sapaturi arheologice in dulapul de  bucatarie se itesc o conserva de bulion, o ceapa semiincoltita dar viabila, niste rozmarin uscat, niste cimbru, niste sare de usturoi si niste ulei de arahide (da, mofturi).
Incropesc rapid o mancare de mazare cu rozmarin in loc de marar, sare de usturoi in loc de NaCl si ulei de arahide in loc de uleiul stramosesc de floarea soarelui. In paralel mai pun o masina de rufe, strang rufele adunate de pe culme, matur, sterg, spal, treburi femeiesti, de-astea.
23.35: am mancat in sfarsit, am redus mormanul de haine nespalate la jumate, am loc sa calc pe podea in camera si am gasit in sfarsit toate actele care imi trebuie pentru spital (le duc cu tzaraita, ca, oricat de multe duc, constat ca tot am uitat ceva de pe lista).
Luni, 00.30: am facut dus, am schimbat cearceafurile, m-am bagat in pat.
1.22: suna telefonul: in juma de ora in sala, ileus mecanic. Ma ridic din pat prin metoda pravalire pe podea, tarat pana la papuci. Dau un sut in masuta laptopului, injur poetic in drum spre baie, ma spal pe dinti, pornesc. Pe drum admir o luna rupta galbuie si imensa, in sfarsit vad stelele dupa saptamani de ploaie si ma bucur de aerul incarcat de mirosul de trandafiri.
2.07: Sunt in sala, spalata si aburcata in costumatie. In drum spre spalator am apucat sa-l vad pe oberarzt bagand la soamne in camera cu computere, atarnat de un birou. Si el a fost in garda tot week-endul, doar ca el trebuie sa faca si vizita dimineata, si mai are 3 luni pana la pensie. Nici nu vreau sa stiu cat de terminat e.
~3.15: Insiratul matzelor pacientei e la apogeu. Pacienta, mai tanara decat mine, e operata de osutatzshape ori, cancer uterin, are absolut toate ansele intestinale lipite intre ele. Taiem, decupam, insiram, crosetam. Oberaztu' e muci de oboseala, indiferent ce fac il incurca sau nu e bine si injura de mama focului. E super baiat el de fapt, nu ma supar, e clar ca e doar varza de oboseala.
4.25: matzele au fost destupate, oberu` se duce sa dicteze, eu raman sa inchid.
4.50: plec spre casa. E lumina, pasarelele canta de mama focului, miroase a apa (sunt pe malul Moselului) si viata e frumoasa.
4.55: Ma intind lata, in timp ce mut alarma de la 5.30 la 6.30. Oficial incep la 7, daca ma grabesc ajung si cu alarma la 6.30.
5.55: inca ma foiesc incercand sa adorm. Ma uit la ceas, ma apuca disperarea.
6.30: atipisem, la naiba!
6.55: Dau cu cartela, chem liftul.
7.15 vizita. Profa s-a gasit fix azi sa vina cu mine la vizita. Stiu bine vreo 15 pacienti, dar aia noi ma eludeaza in mare parte. Stiu ce au, dar bineinteles ca ma intreaba ce-a iesit la CT, daca are CT, cat are hemoglobina. Brea, ma lesi?
7.45: raportul de garda. Deoarece avem studenti (binecuvantati fie ei, ma scutesc de o ora de luat sange pe zi) nu mai am loc in sala de raport, asa ca stau in picioare pe culoar. Profu zice ceva, aparent important, eu nu aud. Trebuie neaparat sa intreb maine ce era, azi am uitat pana la lift. Ceva cu un curs marti si miercuri dupa program. Fascinant.
8.30: sunt din nou in sala, tiroida, miinvaziv. Dorm pe mine.
11.30: inapoi pe sectie, am 8 externari de scris. Citeste nush ce CT, vezi rezultate laborator, trimite nush ce pacient la sono nushdecare. Internari noi. Apuca-te si sapa prin calculator sa vezi ce au, ca nu catadicseste nimeni sa ma informeze nici macar ca am pacienti noi.
12.30: Pauza de masa. indiferent ce-o fi, imi zic, ma duc sa mananc. Las totul balta, ma duc sa mananc.
13.00: inapoi pe sectie, mai am doua internari. Ma duc in salon, ne conversam, ne povestim vietile. Mai scriu niste externari.
14.50: ma suna oberarzta din ambulator: vezi ca tre' sa o prezinti pe Frau P la conferinta interdisciplinara de onco azi. (asta fiind la ora 15.20). Pai mai am juma' de ora. Pai da, eu am sunat acum 2 ore pe sectie. Pai nu era normal sa ma sunati pe mine direct? A, pai le-am zis svesterelor sa-ti zica. Fascinant, dar nu mi-au zis.
Du-te si ia actele sa scrii pomelnicu' de formular in care sunt toate analizele pentru staging. Ia-le de unde nu-s, pacienta e la anestezist cu toate actele. Suna, cauta pacienta prin spital. In sfarsit o localizez, alerg ca descreierata pe culoare, dau buzna peste anestezist, ii indrug problema, ala se uita la mine ca la urs, pai da imi trebuie actele, eu, pai nu va trebuie toate,nu? ma servesc cu ce imi trebuie, plec, il las pe-ala masca.
In mod normal cand vin pacienti de-astia au CD-uri, iei frumos cu copy-paste, dureaza cam juma de ora povestea. Dar, nu! Pacienta mea avea totul frumos printat si indosariat. Apuca-te, tasteaza rezultate, de la CT, de la radiografii, laborator, toate astea sapand intr-un dosar de 5 kile aranjat dupa logica pacientei.
15.30: navalesc la prezentare, transpirata si sufland ca Floarea in bucium. Prezint, totul ok. Scap basma curata si de data asta.
16.00 se termina conferinta, oberul ma ia la scuturat ca ce caut acolo daca am operat pana dimineata, mars acasa. Ura, zic, prind deschis la banca.
16.15: sunt la banca fericita ca am prins deschis (au program numai pana la 16.30) si pot sa imi mut in sfarsit contul (va povesteam alta data de ce e important asta).
16.45: in drum spre casa opresc la turci si iau niste cirese delicioase-magnifice-bestiale.
17.00 ajung acasa, infulec niste mazare direct din oala, bag niste rufe la spalat, spal niste vase. Ma pun in sezut sa dau drumul la laptop.
18.35. Ma trezesc ca ma inghionteste ceva rece in coaste. Am adormit in timp ce dadeam drumul la laptop si am un stecher de ceva la subsuoara. Ma ridic cu chiu cu vai, ma sui in costumul de baie, ma tarasc pana la subsol unde am piscina si sauna. Nu ma duc la alergat ca vineri am alergat 30 de km si ma doare un genunchi mai abitir ca de obicei si unghia mijlocie de la piciorul stang e neagra. Cred ca ne luam la revedere in curand. De-aia e bine sa iti cumperi adidasi cu 2 numere mai mari.
19.20: desi apa e calda pentru inot (22 de grade) imi clantane dintii. Renunt, ma duc in sauna. Rezist fix 10 minute. Mai bag un inot, ma intorc in casa.
19.30: dus, cirese, citesc niste stiri, mai intind o masina de rufe. Si tot mai am de spalat.

No, e si maine o zi.

Mr. Saxobeat me

Ba, ati auzit ca a batut-o unu' pe Alexandra Stan?
Duh! Cred ca si Daniil Sihastru a auzit.

Asa ca revin la ale mele.

Azi am vazut cel mai faramat om viu. Accident de motor. Sa va fac o schita:
 

Ce vedeti sus e cotul. Nu se mai distingea humerus de ulna, era asa o mancare de porumbei. In mijloc am schitat cu talent o vertebra, iar jos este piciorul. Nu, nu e desenat gresit, era rotit la aproape 180 de grade. Pe langa astea mai avea si un volet costal, un ficat un pic relocat in loja si alte mici fracturi pe la oscioare neimportante.

Azi i-au fost reparate doar femurul si cotul. A durat 7 ore jumate.

Dar am vazut recent una si mai si. Pacienta cu cancer ovarian, invadase tot prin jur, metastaze, in fine, nu intru in detalii. Ceea ce ne-a dat pe spate a fost ca femeia avea din nastere amandoi rinichii in dreapta, astfel incat ureterul "stang" ocolea vezica urinara intr-un traseu foarte intortocheat intratumoral, una dintre tubele uterine lipsea cu desavarsire, uterul era asimetric si cumva rasturnat. Imaginati-va sa operezi o tumora care a invadat tot in micul bazin, rinichiul stang sa fie unde ar trebui sa fie uterul, vezica de negasit, uterul in stanga, rectul in dreapta. Apuca-te si gaseste care teava si care fir la cine vine si unde se duce, totul intr-o masa tumorala fragila si sangeranda.

Dar gata ca devin macabra.

De la Alexandra Stan mi se trage.

Viata linistita

Pai hai sa va mai povestesc de prin Germania. Viata linistita.

Liniste care are doua surse:
1. incetezi sa te mai zbati (nu mai ai forta)
2. faci infarct

Nu v-am terminat povestea de la Mainz. Asa cum va scriam data trecuta, masina a aterizat intr-un service. Am lasat cheia la receptie si au venit baietii si au luat-o. Eu avand curs si sambata pana la ora 17. Domnita de la receptie imi spune ca au program pana la 18, deci nu ar trebui sa fie vreo problema. Ma duc la curs cu un taxi, indur cu stoicism inca 4 ore de plictis tortionar. In pauza de masa imi trece prin cap sa sun la service sa vad daca e gata masina. Raspunde unu', mucalit asa si in doi peri. A, pai n-am facut inca nimic ca costa 89 de euro si nu stim daca sunteti de acord. Dar daca nu va decideti acum veniti luni, ca noi in juma' de ora inchidem.
Picioarele devin gumilastru, gura - nisip de Sahara. Imi iau avant, si ii zic cu apoplexul in glas: pai eu am nevoie de masina azi, eu luni sunt de garda la 280 de km de aici.
A, pai noi inchidem in 30 de minute, daca ajungeti pana atunci puteti sa o luati ca noi o facem in 10 minute.
Sun la un taxi (avusesem inspiratia sa iau un numar de la hotel). Vine ala agale dupa vreo 15 minute. Eu eram deja semilesinata si cu unghiile roase pana la umar. Sar in taxi, ii zic unde, ajung. Masina mea ma astepta frumos. Platesc, plec. Ba, facea toba un zgomot de am crezut ca acusha decolez. Ma dau jos si le zic: bai baieti, da' eu nu v-am zis nimic de toba.
Ala, calm: pai nici eu nu v-am zis nimic de toba dar ar fi cazul s-o schimbati, e plina de gauri.
Eu, siderata: pai pana ieri nu facea zgomot.
El: e, acuma face.
Mai aveam 5 minute sa ajung la curs, a carui a doua parte se desfasura in alta cladire decat pana acum, in alta parte a orasului.
O las asa, decolez. Ajung la cladirea respectiva (Universitatea din Mainz), un monstru. Intru in parcare, automatul nu scuipa cartela, se intepenea cumva hait in gaura aia si nu iesea. In spatele meu o tanti dadea si ea sa intre. Sun la botonu' de pe bariera, raspunde una sictirita: da, ce s-a intamplat. Ii zic, ea: apasati pe buton. Probabil ca are parte de retardati, ma gandesc, si nu ma enervez (inca). Ii explic ca am mai parcat masini in viata mea si am o vaga idee despre cum ar trebui sa arate o cartela care si iese din scula aia. Ea (galanta): va apas eu butonul, nu-i bai. (incep sa spumeg). Tanti, nu merge. Ea: hmmmm, cred ca nu merge. Haideti ca trimit pe cineva. Intre timp, harababura in quru' masinii mele, aia gesticulau toti a nerabdare ca de ce nu apas butonu'. Eu imi pierd rabdarea si vreau sa ies. Circul de la peage-ul din Franta se repeta, dar in centrul unui oras foarte mare cu strazi pline. In vreo 10 minute eram pe strada. "Cineva"-ul inca nu venise.
Eu deja intarziasem.
Gasesc alta parcare, cu timp limitat o ora (eu mai avand inca vreo 3 de curs). O las acolo, intru in cladire. Niciun semn, nicio informatie. Unde e cursul? Intreb la informatii. Ridica din umeri. Ma decid sa ma duc la departamentul de Radiologie, nu are unde in alta parte sa fie.
Nimeresc fix intr-un grup de "co-cursieri". Ma lipesc si eu de ei.
Spre marele meu noroc cursul se termina intr-o ora.
Plec, ajung.
Duminica ma trezesc mushketar, gata, incep sa car lucrurile in noul oras (va ziceam ca ma mut). Impachetez, ditamai cutioaiele, dezmembrez bicicleta, car, tarasc, ma opintesc, lift, scari, ajung la masina...nu mi se deschide porbagajul. Problema care aparea sporadic si in ultimele saptamani dar de la Amsterdam incoace nu se mai intamplase. Da, trage, impinge, injura. Nu. N-a vrut, frate, si pace!
In focul actiunii incepe o mare ploaie.
Rabatez scaunele din spate, incarc totul prin usile laterale. Va dati seama ce-a fost la gura mea. Plec, le las la noua casa, ma intorc.
Luni, garda, infecta, ma culc pe la 3 jumate, zic lasa ca miercuri am liber, ma duc miercuri la Primarie. Unde trebuia sa ma inregistrez in noul oras, apoi la Zulassungsstelle sa inregistrez masina, si apoi la parcari sa iau loc de parcare (altfel trebuia sa platesc 1,6 euro pe ora).
Marti dupa un somn placut pana la ora 12 impachetez, aburc vreo tzshpe cutii prin usile laterale, urc, mai aduc vreo 2 cutiute si din reflex ma duc la portbagaj. Care se deschide ca o floare in umezeala rouai de dimineata. Rad ca pleampa, a paguba.
Plec. Din lene nu alimentez, mai aveam benzina sigur pana la Trier. Ajung, descarc.
Deoarece aveam ceva timp de pierdut pana se innopta, ce imi zic eu, ia sa montez minunatia de poza din spatiu pe care mi-am comandat-o pe Amazon! Desfac, intind, descopar cu stupoare ca e de fapt tapet. Zic, "cat de greu poate fi". Amestec praful ala de venise cu pachetul, fac niste zoaie acolo, intind cu voinicie pe prima foaie, dau sa lipesc.
Priza fix in cale. Dau sa decupez: nu tu foarfece, nu tu cutit, nu tu nimic. Nici macar o surubelnita sa demontez priza. Cutia cu aceste lucruri zacea frumos impachetata in vechea casa. Acuma, dadusem cu zeama de-aia, trebuia sa fac ceva. Iau un pix, rup. Asta e. Lipesc...shhhhhhhhhhhhhlup! Pica. Injur, repet.
In fine, dupa incercari repetate, sta. Lipesc primul rand, doar ca sa constat ca al doilea nu are loc pana la tavan. Masor cu un carton, indoi, rup lipesc. Acu' cum mi-o fi norocul.
Dorm. A doua zi dimineata ma duc la 9 la primarie. Ma inscriu, plec la Zulassungsstelle. Si deoarece cheltuisem ultimii mei bani cash pe suspensie, si stiam ca imi trebuie bani cash, ma duc la banca. Nu stiu ce-mi vine si interoghez soldul. 4,95 euro. Inlemnesc (eu verificand cu cateva zile in urma si mai avand arhidestul). Ma ia cu lesin. Ce masina, ce parcare! Nici bani de benzina inapoi nu aveam. Incep sa sun disperata pe toata lumea pe care o cunosc prin Nemtia, in speranta ca mai are vreunu' cont la Sparkasse si poate si sa faca transfer. Evident ca miercuri la ora 11 toata lumea era in spital si evident, nimeni nu avea telefonul personal la indemana.
Zic, asta e, plec inapoi unde am internet sa vad ce si cum. Oi avea benzina sau nu, oi vedea. Plec, ajung, intru pe internet, banii mei erau acolo, si-mi intrase si salariul. Incetez sa ma mai intreb ce si cum. Pur si simplu nu mai am nervi. Mai aburc vreo tzshpe cutii, plec inapoi direct la Zulassungsstelle. Ajung la 13.30. Gol. A, pai programul e pana la 13. Spasm ocular. Anevrism la epilepsia nervilor capului. Ma ia cu lesin.
Ma duc inapoi la viitoarea casa, las cutiile si plec acasa, ca joi eram din nou de garda. Oricum era liber, deci nu aveam nimic de facut.
Vineri plec imediat din garda. Deoarece fusese liber joi, toata lumea si-a luat liberi si vineri si ghici ce, fiecare avea ceva de inregistrat. La ora 10 trag biletul cu numarul 198. Nu mai intru in detalii. Cert e, ca dupa telefoane disperate catre diversi oameni pentru a primi numarul de asigurare al masinii (care se schimba in functie de oras, si am avut inspiratia sa aflu din timp chestia asta) si dupa ce am pierdut biletul de ordine, la ora 14,15 aveam numere de Trier. Ma duc fericita la parcari. A, pai vineri e program numai pana la 12.

Cum ziceam, incetezi sa te mai zbati. Viata linistita.