De exemplu, eu par un om extrovertit şi căruia îi place să iasă din casă şi să se dea în Rave şi bumţi-bumţi. Nu-i aşa? Ei bine, nu.
Ies din casă numai dacă trebuie, eventual cu de-a sila la vreo sindrofie, ceva. În ultima vreme am reuşit să mă nimeresc de gardă chiar şi la alea. Urăsc cu pasiune locurile aglomerate, şi-mi trebuie zile de linişte ca să-mi recapăt aura după câteva ore de aglomeraţie.
Pe scurt, nu ies din casă decât dacă e musai.
Şi acum vreo câteva zile, fu musai. Că mă apucai de cântat cu un Big Band, la invitaţia neurochirurgului nostru, să-i zicem Z, şi aveam repetiţie. Deci...mda...o fo musai.
În fine, mă aburc în ţoale şi galoşi, mă târăsc până la locul cu pricina, vânând Pokémon pe drum, că deh, ies rar pe afară, deci trebuie profitat. Ajung, cântăm, plec.
Acum, unul dintre dezavantajele neieşitului din casă e că nu prea îţi cunoşti oraşul. În acest context mă trezesc după vreo 3 minute de mers că habar nu am unde sunt. Întuneric (era deja vreo 11 noaptea), linişte, stradă îngustă cu sens unic, aolo, ce mă fac, unde sunt, scot telefonul, dau drumul la Google Maps. Eram la vreo 15 metri de Mosel, şi vreo 1200 de m de casa mea, într-o intersecţie pe unde trec foarte frecvent, dar nu am recunoscut nimic. Râd de propria mea prostie, şi mă uit în telefon să închid Google. Mă, şi aud un Nino-nino, urmat instantaneu de un Buuuumtrooooosc! Ridic ochiul din sticlă, vad asta:
Ptiu, drace! Îmi zic, şi alerg să văd cine, ce şi cum. Nimeni rănit, doar oameni sideraţi. În ambulanţă, colegii mei de la spital, era ambulanţa noastră (deşi sunt alte 3 spitale mai aproape). Îi întreb dacă e totul OK, e totul minunat, dau să plec. Nu-s genul care să se holbeze la urs.
"Doamna doctor (Numele meu)!" Haiti! , îmi zic. Ca să vezi, era mama unui pacient de-ai noştri, X, culmea, operat de Z. A, păi pentru X venise ambulanţa, că i s-a făcut rău. Am vrut să îl sun pe domnul doctor Z, dar e cam târziu.
Acu', eu nu-mi puteam dezlipi neuronul de ideea: care sunt şansele ca eu, care ies aproximativ fix niciodată din casă, să ies cu neurochirurgul Z, să mă nimeresc pe strada unde cel mai notoriu pacient tratat împreună să leşine, să vină fix ambulanţa noastră, deşi mai sunt alte 3 spitale în drum, şi să facă accident fix când sunt eu acolo pur şi simplu pentru că m-am rătăcit?
Ea balmăjea, eu eram fascinată de magnitudinea coincidenţei, cu neuronul lipit tâmp cu gura căscată, cu o băluţă în colţul gurii lui de neuron, de fereastra prin care admira fascinat curgerea ideii. Îmi revin, mă scuz, plec.
O iau pe malul râului, că poate prind vreun Pokémon de apă.
În faţa mea, cu ochi negri, gângurind, un porumbel gras şi elegant se bălăngăne în mers legănat aşa, în direcţia mea. Vag.
Eu: Pidgeeeey!
El: grrrlll, grrrlll
Eu:awwwww, pretty Pidgey...
El:....thumpf! Atâta s-a mai auzit de el, pentru că în microsecunda aia, mă, unde nu mi-l înşfacă o buhă, şi mi-l sfâşie şi mi-l jumuleşte, şi mi-l scutură...
Icnesc scurt.
Ochi holbaţi, gură căscată şui, privire în lăuntrele şocului. Clipesc intens de vreo 5 ori...Ăăăăăă....clap, clap...oooouuucheeeeiii.....Fac doi paşi în lateral, ocolesc fiara, încerc să-i fac poză, zboară.
RIP, Pidgey.
Da, asta zic. Probabil că e bine că nu prea ies din casă, nu?
Dar de unde titlul.
Sunt şi excepţii de la ce am scris mai sus. Îmi place să ies din casă, singură, şi ca să alerg (sau să merg la aeroport).
Acu, nu prea v-am povestit eu mare lucru de biciclete. Nu v-aţi întrebat de ce?
Nu?
(tobe, accelerând în surdină): pentru căăăă....
pentru că nu ştiu să merg pe bicicletă! Pam, pam!
Dar, gata cu ignoranţa - am zis eu într-o zi - îmi iau bicicletă!
Şi mi-am luat. Era mai, cred. Din motive diverse (scornite, sau nu) am tot evitat să îmi testez abilităţile.
Ei bine, ieri mi-am făcut curaj.
Mă aburc în echipamente, căşti, mânuşi, walkmanuri, garminuri ce să mai, dacă mă vedeai ziceai că mi-am uitat tricoul galben acasă. Cum ziceam, aparenţele înşeală.
Iau animala la subraţ, merg pe lângă ea până la drumul de biciclete, ca să nu mă fac praf pe trecerea de pietoni. Bine, mi-am răzuit juma de gambă în pedală până m-am prins de unde trebuie apucată ca să nu meargă ca pişatul boului. A durat ceva, dar m-am prins. Urcatul pe ea a fost şi el o mică aventură, în care am învăţat cam cât poate fi înclinată înainte să capete propria voinţă.
Şi iată-mă călare. Ochi sclipind, mâini încrâncenate pe coarne, picioare încramponate în pedale. Pornesc. Mă bălăngăn penibil între marginile drumului o vreme, apoi prind ceva moment şi parcă încep să semăn a om treaz.
Realizez că nu am dat drumul la ceas (cristoşii crucea şi cristelniţa!!!). Încerc să descleştez mâna dreaptă de pe ghidon ca să apăs botonu, mai să planez în râu. După vreo încă trei încercări crispate, mă, reuşesc, mă! Yu-huuu! Cumva însă merge extrem de greu, plus că face o gălăgie infernală. Mă opresc, mă scarpin înteligent în cască...realizez aşa cumva în străfundul prostiei mele că are de-a face cu manivelele alea de am suspectat eu de la început că au ceva cu vitezele, dar să dea naiba dacă îmi dau seama cum funcţionează. Ridic savant din umeri, mă sui pe dânsa. Şi pedalez, dar pedalez în gol, că face numai "grrrr, grrrr" şi nimic altceva.
Acum, sunt la 5 km de casă, ce naiba fac? O ciocăn, o zgâlţâi...nimic.
Am un coleg pasionat de biciclete, îl sun, răspunde.
Mă, zic, uite care e treaba, am ieşit cu bicla. Şi şi-a dat obştescul sfârşit. Stau acilişa-ia, şi mă uit ca pleampa la ea. S-o iau în spate, sau ştii ce murí?
Mă, a ştiut, mă! Ştiţi ce era? Am montat botoanele alea de-andoaselea, mă! De aia nu puteam să văd marcajele pentru viteze!
Bine, profunzimea problemei am aflat-o azi, că m-am dus la serviciu pe ea. Era să nu mai ajung. Chinurile facerii. Lumina ba la afeliu, ba la periheliu, trăncănea ca un giondir, împingeam la ea ca baba la coadă la moaşte, ce să mai. Chin.
Am facut 56 de minute (când alerg fac o oră şi zece).
Stiţi de unde pornea problema? Bă băiete, am montat tot ghidonul de-amboulea, mă! Dar complet invers! 180 de grade întregi...
Mda.
A pus colegul meu imbusul pe ea, la întoarcere am făcut 33 de minute, şi nici nu am crezut că îmi dau duhul.
Dar lasă mă, că învăţ eu cum e cu bicicleala asta, mă!
